De câteva zile îi dăm târcoale precum tâlharii în jurul butei cu brânză, dar nimeni nu pune în legătură cu ANI singura întrebare normală: instituţia nu e bună sau nu e constituţională? Sursa: EVZ

Nu de alta, dar la noi nu tot ce e constituţional e bun şi nu tot ce e neconstituţional e prost! Căzuţi în damblaua respectului mistic faţă de Curtea Constituţională, am ajuns să credem că aceasta e mai importantă decât însăşi Constituţia.

Să admitem că cei nouă spiriduşi care-o conduc sunt infailibili. Să admitem că deciziile lor sunt de-o ireproşabilă acurateţe. Să admitem că e nevoie de ghidarea unor superjurişti pentru a ne orienta în hăţişul unui act fondator gândit cu picioarele şi băgat pe gâtul cetăţenilor cu pumnii. Că propoziţiile de mai sus descriu o aberaţie, e limpede. Şi a fost limpede încă de pe vremea când pesedeii inventaseră un „părinte al Constituţiei” de-a cărui competenţă râdeau şi curcile. A curs atunci multă cerneală, dar varianta din 2003 s-a dovedit la fel de strâmbă precum cea din vremea „emanaţilor”.

Recursul frecvent la Curtea Constituţională e dovada supremă că trebuie să schimbăm ceva, pe ici-colo, prin punctele esenţiale. Nu mai putem lăsa actul fundamental al ţării în moartea clinică în care se află de douăzeci de ani. Ieşită din mintea unor oameni care se credeau înscăunaţi la conducerea ţării pentru vecie, Constituţia păcătuieşte atât prin imprecizie, cât şi prin existenţa mult prea multor lacune. Apariţia organismelor „ajutătoare” (iar ANI e exemplul cel mai la îndemână) nu dovedeşte setea românilor de ju stiţie şi de adevăr, ci slăbiciunea instrumentelor fundamentale ale statului.

În ţările civilizate, doar instituţiile specializate şi controlate de lege au dreptul de a amenda şi condamna. La noi, există o pletoră de agenţii, direcţii şi consilii subordonate guvernului care acţionează după cum le taie capu