Filozofii nu au avut niciodată o soartă prea fericită, deşi întreaga viaţă şi-au dedicat-o aflării esenţei fericirii. Şi au incomodat întotdeauna prin neatîrnarea lor, prin dezicerea de orice supunere în faţa părerii celor mulţi. Socrate este exemplul cel mai izbitor. Condamnat la moarte de o democraţie stînjenită de elitismul unui simplu muritor, Socrate rămîne paradigmatic pentru cît de neînţeleşi au fost, sînt şi vor fi filozofii autentici, care se ridică deasupra fluidităţii şi instabilităţii vieţii umane, căutînd prototipurile, modelele sau Ideile călăuzitoare, cu alte cuvinte fiinţa profundă a toate cîte sînt, raţiunea lor de a fi. Hypatia are însă nenorocul de a se afla la răscrucea unor paradigme sociale şi religioase, care, sub o formă sau alta, vor străbate şi secolele următoare, stîrnind aceleaşi patimi sîngeroase. Alexandria, cu decorul ei reconstituit admirabil, chintesenţă a unei întregi civilizaţii deja apuse, devine teatrul confruntării dintre pasiunile păgînilor şi ale creştinilor, dintre pasiunile umane, în general, în numele unui adevăr tulbure, întinat de umori subiective, un adevăr de culoarea sîngelui. Paradigma antică se arată deja neputincioasă dinaintea noilor întrebări care îl frămîntă pe om, nu mai poate răspunde mulţumitor cu privire la locul şi la rostul lui în Univers. O nouă paradigmă este gata să-i ia locul, dar nu paşnic, nu mînată de iubirea pe care o propovăduieşte, ci prin foc şi spadă. Încă dominată de viziunea crudă a Dumnezeului necruţător din Vechiul Testament, religia creştină nu şi-a însuşit iubirea şi iertarea. Cu capul în nori, cercetînd mişcarea Universului, Hypatia nu poate iubi omul ca întrupare concretă, în carne şi oase, ci numai Ideea de om. Ea este însă capabilă de înţelegere şi de iertare. Oarbă dinaintea omenescului din cei care o înconjoară şi o iubesc, ea tinde către absolut, preocupată de armonia cereasc