Cînd am intrat prima dată la Salonul de Carte de la Paris, m-am rătăcit. Eram împreună cu Alina Nelega și căutam standul CNL și pe cel al României. Tot uitîndu-ne în jur, ne-am pierdut de grup: stupul de cărți din jurul nostru ne furase deja privirea, fără să ne dăm seama. Era inaugurarea și ne aflam într-o mare de oameni, „les professionnels“, editori, librari, autori, jurnaliști. Publicul larg avea să vină a doua zi. Prima după-amiază a trecut într-o atmosferă destinsă, de convivialitate. Am cunoscut-o pe Françoise Favretto, editoarea de la Atelier de l’agneau, pe care n-o știam decît din mesaje, iar apropierea s-a produs spontan. A doua zi, am intrat deja în pîine, cum se spune: împreună cu Florina Ilis și Radu Aldulescu, am participat la dezbaterea La langue ultime liberté. Publicul numeros era dornic să afle cît mai multe despre literatura română, despre peisajul literar contemporan. Am vorbit despre cenzura ideologică, despre cenzura estetică, economică, depre libertate interioară, depre ficțiune, despre personal și universal, despre literatură ca vocație. Două ore care au trecut repede-repede. Pînă seara m-am învîrtit prin Salon, cu prieteni, scriitori, traducători, am mers la standul editurii și am dat autografe. Am urmărit-o pe Françoise lucrînd la edițiile bibliofile, cu o dexteritate manuală care s-a pierdut. Apoi, a fost cina, tot într-o atmosferă de convivialitate, cu editoarea, traducătorul și autori ai editurii.

Ziua următoare, m-am întîlnit și cu editorul de la L’Arbre à paroles, David Giannoni, și cu coordonatorul colecției, Antoine Wauters, apoi am alergat de la o dezbatere la alta, lucru deloc ușor, pentru că erau atît de multe încît aveai l’embarras du choix. I-am ascultat pe Dumitru Țepeneag, Matei Vișniec și Marius Daniel Popescu vorbind despre cum e să scrii în limbile franceză și română, despre podurile create între cele două limb