Când pleci dintr-o lume anormală, normalul dintr-o altă lume îţi induce o nelinişte. Ca şi cum ceva stă să se întâmple, iar tu nu reuşeşti să ghiceşti ce. Neliniştea e stimulată de liniştea cu care localnicii altor lumi tratează normalul lor. Mi-au trebuit trei zile, la Milano, ca să realizez de la ce mi se trăgea starea cea nouă de contrarietate.
În trei zile de preumblări prin oraş şi prin regiune, n-am văzut nici un bărbat pântecos şi nici o femeie mătăhăloasă. Poate că n-aş fi înţeles niciodată din ce-mi venea angoasa milaneză, dacă n-aş fi aflat răspunsul la o altă stare - să-i zicem stare de întrebare - care apărea de regulă după ce mâncam ce mâncau şi italienii. Era tot o chestiune de normalitate comparată. În Italia de Nord se mănâncă uşor. E nevoie de mai multe cine şi prânzuri ca să înţelegi că, deşi te hrăneşti bine, n-ai cum să faci burtă.
Mesele sunt parcă mai lungi şi, în orice caz, mai bogate. Cu toate acestea, cu peşte şi paste te ridici de pe scaun uşor şi gata de muncă. Un italian care are de 20 de ani afaceri în România mi-a zis că la noi a văzut zilnic mulţi oameni cărând câte un sac de ciment în braţe. Când ai 50 de kilograme peste greutatea optimă, e ca şi cum ai căra tot timpul, ziua şi noaptea, un sac de ciment. Ideea m-a urmărit şi am numărat, vreme de trei ceasuri, cât am rezistat să fac asta în trafic, persoanele cu tendinţe de îngrăşare şi obezii. Bărbaţi şi femei. Cimentul se livrează şi în saci de 25 de kilograme.
Probabil şi în porţii de zece. Am avut dintr-odată viziunea unei societăţi în care toţi cetăţenii au greutatea optimă, doar că unii cară în permanenţă nişte saci mai mari sau mai mici de ciment. O lume absurdă, traversată de inşi de toate condiţiile cu câte un sac de ciment pe umăr. Nu burtoşi, nu gonflaţi, ci în curs de cocoşare sub propria umflare. Mi-am imaginat apoi