Poezia lui Şerban Foarţă se scaldă, în ultimii ani, în apele dulci ale consensului critic. Despre multele sale volume, antologii şi plachete, din şi mai multele comentarii care li s-au dedicat - numai de bine. Bătrâni şi juni cronicari, vechi colegi de generaţie ai autorului şi noi aspiranţi la gloria literară, critici, eseişti, traducători şi publicişti găsesc în versurile lui Şerban Foarţă momente de reală delectare estetică şi un punct de sprijin într-o lume - axiologic - nesigură. E curios totuşi cum un poet cu reputaţia de a fi dificil, artizan al cuvântului şi jongler cu referinţele culturale, poate întruni un asemenea sufragiu universal, mai ales într-o epocă în care bursa valorilor literare e mai fluctuantă ca oricând. Opinia mea este că acest succes ilustrează nu atât valoarea exponenţială a unei opere artistice, cât deficienţele unei exegeze care nu se ia, pe sine, în serios. Putem înţelege că de dragul unei teze (progresul în artă) criticii ,optzecişti" desfiinţează tardo-modernismul unui Nichita Stănescu şi celebrează pre-postmodernismul unui Şerban Foarţă. Putem, de asemenea, admite că e dificil să separi profilul poetului de cel al omului (înzestrat cu atâtea calităţi) şi să faci disocierile cuvenite între amiciţia ori solidaritatea intelectuală şi exigenţele criticii de întâmpinare. În fine, este de înţeles şi snobismul pe care unii comentatori entuziaşti îl poartă ca pe un blazon: una e să te încânţi de europeanul Şerban Foarţă, şi alta, de ruralul Ion Gheorghe. Dar iată că din reunirea tuturor acestor alibiuri şi găselniţe se conturează o judecată de valoare ce-i face mai mult rău decât bine intens-lăudatului poet. Când un autor scade artistic de la un volum la altul, şi un critic găseşte noi şi noi motive de elogii, imaginea care se desprinde e una dezolantă: o scară rulantă coboară, alta urcă, şi pasagerii atât de surâzători nu se întâlnesc, de fap