Vom vedea, foarte curind, daca francezii au ales "ruptura" catre dreapta, propovaduita de Nicolas Sarkozy, sau "deplasarea" catre stinga, asociata cu doamna Segolene Royal. Indiferent cine va cistiga, vom asista la un mult mai mare dinamism, pe care generatia "tinara" a politicienilor de cincizeci de ani nu va ezita sa-l stimuleze. In vremuri atit de potrivnice pentru prestigiul si chiar pentru onoarea breslei analistilor politici de la noi, ce poate fi mai relaxant decit sa abordezi tema alegerilor prezidentiale din Franta? Pentru prima data dupa multi ani, alegatorii au iesit in numar mare la vot, in primul tur, si probabil ca o vor face si duminica, atunci cind se va da verdictul. Democratia franceza si-a reconfirmat vigoarea intr-o perioada de criza, distanta intre cetateni si clasa politica pare a se diminua, iar noua generatie de lideri pare dispusa (macar) sa incerce promovarea unor proiecte de anvergura. Este adevarat ca alegerile prezidentiale au devenit in ultima vreme tot mai putin "frantuzesti", in sensul ca spectacolul si pasii studiati tind sa primeze in detrimentul fondului si al spontaneitatii. Competitia s-a americanizat considerabil, daca tinem cont si de faptul ca a implicat resurse enorme, a durat mai bine de un an si a patruns in toate sferele vietii sociale franceze, pe care o legislatie foarte restrictiva a incercat, zadarnic, sa le protejeze.
Vom vedea, foarte curind, daca francezii au ales "ruptura" catre dreapta, propovaduita de Nicolas Sarkozy, sau "deplasarea" catre stinga, asociata cu doamna Segolene Royal. Indiferent cine va cistiga, vom asista la un mult mai mare dinamism, pe care generatia "tinara" a politicienilor de cincizeci de ani nu va ezita sa-l stimuleze.
Toate sondajele de opinie il dau invingator pe Sarkozy, iar rezultatele dezbaterii televizate (interesanta, consistenta, echilibrata) par a accentua aceasta impresie.