Am coborat la metrou in Piata Victoriei. Prima faza a fost ca am facut blatul. Mai exact, mi s-a cerut sa fac blatul. N-aveam cartela, iar la ghiseu nu era nimeni. In schimb, portile erau pazite de un badigard. Am intrebat: "Doamna…?", aratand spre locul in care consideram eu ca ar trebui sa se afle o doamna. Paznicul mi-a raspuns cu o intrebare mirata: "N-aveti cartela!?" Am bagat capul in pamant si am recunoscut spasit ca nu, n-am. Atunci, omul mi-aratat portile de iesire: "Treceti pe-acolo!" Adica sa intru pe un' se iese. M-am conformat cuminte. Ceea ce nu e tocmai usor, ca barele alea se invart in sens invers, spre tine, drept care trebuie sa le incaleci. Ca sa nu mai spun ca tocmai venise un tren si lumea se bulucea sa iasa pe-acolo pe unde eu ma buluceam sa intru. Oare ce-or fi gandit despre mine!? (Cel mai probabil nimic - am tot mai multe semne ca nimeni nu mai gandeste nimic despre nimeni, ai putea sa reciti "Iliada" in strada si lumea ar trece fara sa se uite. Daca ti-ai taia venele, dac-ar fi cu sange, atunci, da!, s-ar opri cu priviri pofticioase. Era o paranteza).
Dupa efractie, m-am indreptat spre un scaun liber. Primul era la vreo zece metri si se afla langa o tanara nu tocmai urata care, in timp ce ma apropiam de ea, ma privea zambind. Aproape ca m-am intimidat. Cand am ajuns la doi metri de ea, continuand sa ma priveasca, a spus limpede: "Ete, cacat!"
Am incremenit. Din fericire, dupa doar o secunda a smucit capul in dreapta si a zis: "Asa face el, parca tu nu stii!" Atunci am rasuflat usurat, intelegand ca vorbeste la telefon printr-un wireless care continua sa nu se vada. Cacatul nu-mi era adresat, slava Domnului.
Nu e, fireste, prima data cand ma lovesc de fenomen. Nu o data mi s-a intamplat ca un tip care mergea langa mine in tacere sa cuvante brusc, eventual pe un ton ridicat, facand inima sa-mi sara din piept. Dupa