Îmi place să scriu. Mi se pare o descărcare. De idei, de năduf, de dragoste.Înainte de 1990, tot ce scriam rămânea prin sertare; nu aveam curaj nici să arăt cuiva ceea ce gândeam. De mai bine de 20 de ani, micile mele texte şi-au găsit loc, cu slabe ecouri, prin ziare şi reviste. Acum avem la dispoziţie platforme electronice. Acum e atât de uşor! Nu trebuie să mai aşteptăm la telefon sau prin anticamere. Un click! E prea uşor!
Sunt deprimat. Nu mai aud ecourile. Din cauza zgomotului, a vociferărilor, a gălăgiei, a vacarmului. Prea mulţi vor să vorbească şi prea puţini ascultă. Prea puţini citesc ce scriu alţii. Toţi ştiu. Toţi scriu. Uneori articolul meu îmi pare un pahar cu apă turnat în ocean.
Îmi place să citesc. De aceea citesc şi comentariile de pe bloguri. Nu numai pe ale mele. Depresia nu e numai a mea. Citesc stupefiat comentarii la postările unor corifei ai gândului şi ai scrisului. Sunt dezamăgit de socializare. Chiar cuvântul îmi repugnă din pricina esenţei lui „lemnoase“. Oamenii nu mai au răbdare să citească complet şi până la capăt un text. De multe ori, la capăt e concluzia, generalizarea, analogia, poanta! Cândva am învăţat despre citirea „în diagonală“ ˗ o tehnică ce se poate deprinde prin exerciţiu şi care permite înţelegerea conţinutului unui document într-un timp foarte scurt. Cei ce citesc (un articol, o postare, o ştire) par a citi în diagonală fără a-şi fi însuşit tehnica şi atunci scapă din vedere idei sau nuanţe iar uneori nu observă esenţialul. Şi totuşi aceştia cred că se pricep la ceva, că ştiu ceva şi, ascunşi în umbra anonimatului, se reped să comenteze. Cu cât cobor în josul listei de comentarii, cu atât constat că sunt mai ireverenţioase, mai lipsite de conţinut, mai departe de subiect.
Am abordat, aici şi în alte locuri, subiecte din arhitectură, urbanism, societate, în general în sens critic, subiecte
