De acolo, de la smârc, le veneau bănişorii, fiindcă cei mai mulţi călători, mai ales cei cu un singur cal la atelaj, nu puteau trece smârcul fără ajutor. Asta se întâmpla mai ales toamna, când începeau ploile şi era drumul desfundat, şi pe urmă primăvara, când se desfunda din nou. Uneori smârcul nu scădea până-n vară şi unele guri proaste spuneau că dinadins cărăuşii adânceau smârcul şi aruncau acolo căldări cu apă. Numai că aiestea erau vorbe... Cine să facă asemenea ruşine satului nostru?

Pe dealul Doamnei curge pârâul Doamnei, care se formează pe la mijlocul dealului din doi afluenţi, două ramuri, care la noi se numesc craci. Între cracii Doamnei se afla un loc pârloagă al nimănui sau, mă rog, al tuturor, cu tufişuri şi scaieţi, pe care noi, copiii, păşteam oile şi caprele. Prin locul acela stufos urca gâfâit un drum. Nici nu apucai să porneşti căznit la drum, că te întâmpina, chiar la marginea drumului, crâşma lui moş Leon, unde îşi făceau veacul o samă de cărăuşi în aşteptare de muşterii.

Peste drum de crâşmă era o râpă, în care ne jucam noi, ne speriam printre bozi şi cătină, ne uitam cum se pârcesc vacile-Domnului, dădeam foc la cartuşele găsite în malul râpii, căutam bombe de la război, şi unde colega mea de joacă Silvica-Puţica mi-a arătat... dar mai bine am să vă spun altădată ce mi-a arătat. Pe malul râpei, cărăuşii lăsau caii şi, fiindcă bietele dobitoace aveau mult de aşteptat, cineva cu inimă de creştin încropise la marginea râpii, chiar pe buza ei, un conovăţ pentru cai, care la noi se mai numea şi stănoagă, adică un fel de balustradă, ca să spun pe limba voastră, capete de logo. Conovăţul era făcut din doi ţăruşi zdraveni, pe care se fixase un leaţ de paltin de vreo trei metri, leaţ care ajungea cam la pieptul unui om.

Trebuie spus că respectivul conovăţ nu are nici o legătură cu realităţile străine de ethosul nostru, nefiind inspi