În urmă cu 10 ani, într-un obscur Internet café de cartier, un prieten care pe vremea aceea înţelegea mai bine decît mine la ce foloseşte Internetul mă ajuta să-mi fac o căsuţă de e-mail. Adresa de atunci a rămas pînă în ziua de astăzi principala mea adresă de e-mail (în total am cinci, toate cu aceeaşi parolă. Lol, ca să zic aşa...). Mi-amintesc că, în momentul în care prietenul respectiv îmi completa formularul de înscriere de pe Yahoo (şi s-a întors cu spatele cînd a trebuit să tastez parola), m-a uimit faptul că vor să ştie atît de puţine lucruri despre mine – „Nu trebuie să dau adresa mea de acasă?“, „Nu le las nici un număr de telefon, în caz că se întîmplă ceva?“, „Pot chiar să dau un alt nume şi să mă prefac că sînt altcineva?!“. Obişnuită cu un sistem birocratic în care am fost învăţaţi că Formularul (indiferent de natura lui) e sfînt, că, dacă îl completezi greşit, pot să apară tot soiul de complicaţii şi că datele personale trebuie să fie cît mai exacte, iniţial treaba cu e-mail-ul mi s-a părut una neserioasă. De altfel, acea adresă a apărut din dorinţa de a fi în trend (aşa cum mi-am făcut Oracol într-a VI-a, pentru că aveau toate fetele din clasă), fără să ştiu că-mi va schimba definitiv viaţa.
De atunci, am început să apreciez treptat avantajele e-mail-ului (iar după 10 ani, dacă nu-l verific într-o zi, seara adorm cu senzaţia că am ratat ceva extrem de important, care mă priveşte în mod direct, poate chiar şansa vieţii mele), însă am preferat ca prezenţa mea pe Internet să fie una cît mai discretă. Cred că strictul comunicării de care avem nevoie se poate reduce la e-mail, iar, în mare parte, celelalte aplicaţii de acest gen nu sînt decît nişte fiţe pentru oameni nevorbiţi. În rarele momente cînd lucrez la computer şi, în acelaşi timp, sînt online pe Messenger am jenanta senzaţie că îmi fac nevoile într-o toaletă publică cu uşa larg deschisă
