România lui Năstase, împotriva căreia am votat în 2004, n-a murit. S-a transformat.
România lui Băsescu i-a preluat caracteristicile principale, le-a adaptat niţel, a schimbat câţiva oameni şi, iată-ne trăitori din nou într-o ţară în care aşteptăm, de veacuri, să mai treacă un val şi să rămânem în picioare, veşnici, de două mii de ani. Cunoaşteţi poezia.
Pe vremea lui Năstase ne deranjau atingerile aduse libertăţii presei, abuzurile administraţiei centrale şi ale celor locale, corupţia generalizată, aroganţa şi rapacitatea mai-marilor zilei, îmbogăţirea lor galopantă şi tendinţa evidentă de transformare a PSD într-un partid-stat. Într-un cuvânt, era o generală lipsă de spe ranţă într-un viitor previzibil decent. Astăzi le avem, din nou, pe toate.
Presa care încă mai apare e tot mai evident colorată. Luat ca întreg, peisajul media poate părea OK: e reprezentată toată lumea. Au, cu toţii, tribună. Dacă vrei să fie înjuraţi unii şi lăudaţi ceilalţi, butonezi un anumit canal TV sau cumperi un anumit ziar. Ai ce alege şi dacă vrei ca înjurăturile sau laudele să fie distribuite invers.
Arhipelagurile de independenţă devin tot mai mult insule. Îngrijorător, aici, e faptul că noii bogaţi ai zilei cred, la fel ca precedenţii, că banii rezolvă orice, că totul se poate cumpăra.
Şi mai teribil e însă faptul că publicul crede asta şi îi împarte pe jurnalişti ca vânduţi unuia sau altuia, punct. O mare realizare a regimului Băsescu a fost condamnarea formală a regimului comunist. Nici aici lucrurile n-au fost duse până la capăt.
Eu nu găsesc nicio explicaţie de bun-simţ realităţii că, în anul 2010, un om, Teodor Mărieş, a stat în greva foamei timp de 79 de zile pentru ca parlamentul să adopte Legea lustraţiei, cerută încă din anul 1990, prin Punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara. A stat în greva foamei, deşi m
