Pentru că mai aveau un fiu artist (Tavi Iepan, membru fondator Cargo), părinţii regizorului au încercat să-l convingă să aibă o „meserie adevărată“. Florin Iepan a decis că vrea „să facă film“ în clasa a XI-a.

Nu este jurnalist, dar este fascinat de subiectele incomode şi-i place să pună întrebări. Timişorean, a fost la Bucureşti în timpul tumultuoşilor ani de început de democraţie post-comunistă, fără să se implice prea mult. La fel ca alţi mulţi români, Florin Iepan şi-a păstrat privirea îndreptată spre Occident, unde ştia că are şansa unei vieţi normale.

Cu toate acestea, nu a plecat de tot, iar filmele sale au desluşit Occidentului, dar şi multora dintre noi, misterele generaţiei care a pus cel mai mult umărul la dărâmarea lui Ceauşescu şi pe care „se bizuie azi şandramaua". Are două fete care fac, la fel ca şi el, liceul german din Timişoara, „unde nu mai sunt etnici germani". Cel puţin acum, regizorul nu-şi mai vede viitorul în Germania.

„Weekend Adevărul": Timişoara, oraşul în care v-aţi născut, are reputaţia de a fi un oraş cu totul special, un amestec perfect, de centrul Europei, între mai multe etnii... Copilăria dumneavoastră, de la începutul anilor '70, a fost o copilărie multilingvistică?

Florin Iepan: Aproape că nu există familie de bănăţeni care, la vremea respectivă, să nu aibă o legătură cu altă etnie. Eu aveam în familie şi maghiari, şi germani; sârbi n-am avut în familie, dar plecai din familie cu acest sentiment, că există şi altfel de oameni pe lume. La şcoală, în schimb, şi asta pot compara cu experienţa pe care o au fetele mele astăzi (ele au 14 şi 16 ani), la şcoală era o colecţie de naţionalităţi: maghiari, sârbi, germani, bulgari, croaţi, evrei. Şi învăţătoarea mea era maghiară, cu toate că preda la o clasă de limba română. În schimb, liceul respectiv avea secţie germană şi secţie sârbească. Deci a existat întotde