Mă gîndeam să-ţi scriu o scrisoare, dar n-are cum s-ajungă la tine. Tiberiu a ştiut încă de mic că dintre noi doi, tu ai fost cel mai bun, dar ei m-au văzut pe mine, fiindcă am făcut mai mult zgomot, fiindcă m-am aşezat mereu sub reflector, fiindcă purtam pălării. Tu rămîneai acasă, în fotoliul verde; îţi scoteai săculeţul cu beţişoarele de lemn şi te jucai ore în şir de-a războiul. Îţi notai într-un caiet dispozitivul celor două armate rivale, efectivul uman, dotarea cu armament şi amplasamentul trupelor, elaborai strategii şi tactici... Uneori, cînd nu eram acasă, te îmbrăcai în fusta mea neagră de lînă, mulată pe corp. Te-am surprins o dată şi te-ai speriat, ţi-aminteşti? N-am mai vorbit niciodată despre asta. De fapt eram foarte săraci şi, spre norocul nostru, toţi trei – îl includ aici şi pe Tiberiu –, avînd aceeaşi măsură, ne-mbrăcam hainele cu schimbul. În toate zilele noastre, 35 de ani în şir, nedespărţiţi niciodată – doar trei zile, cînd am evadat la Constanţa să citesc în linişte Demonii –, n-am făcut altceva decît să scriem poezii şi să vorbim despre ele cu aceeaşi plăcere cu care ne iubeam, oare mai ţii minte? Au mai fost şi cîţiva prieteni buni, unii te duc mai departe cu ei prin mahalalele acestui Bucureşti bătut de paşii tăi, pe la bumbăcărie, Combinatul de cauciuc – Jilava, cînd a fost asta? –, pe Uranus, pe unde se intra pe stadion la peluză, în alţii, te-ai destrămat demult ca un abur mic. Nu-i mai numesc, e suficient că ei se ştiu. Nino, dragul meu, ce dacă nu exişti în literatura română, ce dacă nu exişti în literatura lumii, ce dacă nu ai obţinut bursa DAAD, dar noi doi ne-am iubit, eu îţi spuneam ce mare poet eşti tu şi tu-mi spuneai ce mare poetă sînt eu şi venea Tiberiu să-mpartă dreptate şi beam bere la meciurile Rapidului şi în după-amiezele fierbinţi, în blocul M36 din Titan, tu erai cel mai bun, de asta Uniunea Scriitorilor ţi-a p