Traiectoria postcomunistă a României, deşi marcată de dificultăţile economice şi sociale severe ale unei lungi tranziţii, de conflicte politice intense, care au stârnit multă ură, de o contestare puternică, de multe ori justificată a instituţiilor corupte ale statului (de la administraţie până la justiţie), de o degradare morală accentuată la nivelul politicului şi chiar la nivelul societăţii, a fost totuşi una reuşită în planul obiectivelor strategice. Deşi astăzi apartenenţa la diferitele forme de organizare ale ordinii occidentale ni se pare un fapt firesc, ar trebui poate conştientizate mai mult şansa istorică şi succesul aderării la NATO dar mai ales la Uniunea Europeană. Pentru cine îşi aminteşte calendarul aproape „providenţial” al aderării noastre la Uniunea Europeană, este foarte limpede că semnarea Tratatului de Aderare a României şi Bulgariei la Uniunea Europeană, la Luxemburg, pe 25 aprilie 2005, s-a făcut cu doar trei luni înainte de începutul deteriorării climatului politic european şi respingerii de către Franţa şi Olanda a Tratatului Constituţional. Deceniul marilor speranţe şi al tuturor posibilităţilor se încheiase. Uşa Uniunii Europene s-a închis astfel în urma noastră, cel puţin temporar, până la o probabilă aderare a Croaţiei la 1 iulie 2013.

Să privim în jur ca să înţelegem cât de norocoşi am fost: Croaţia, o ţară aflată cel puţin la acelaşi nivel de dezvoltare ca al nostru, pe palierul economic şi administrativ (după unii indicatori chiar peste), abia va primi verde la anul, Serbia a început recent lungul drum al statului candidat (cine ştie când?…şi dacă se va încheia acest drum?), iar la Est de noi, Ucraina sau Republica Moldova primesc periodic încurajări pentru continuarea reformelor şi tot felul de programe intermediare, bune în principiu dar atât de îndepărtate în esenţă de statutul de membru plin. De candidatura Turciei nici nu