„De la ghenă la Paris şi invers.“ Cîţi jurnalişti ar rezista tentaţiei unui asemenea titlu? E spectaculos şi, desigur, adevărat. Mizeria media în care s-a trezit numitul-de-noi artist pop Ion Bîrlădeanu e la fel de mustoasă: un jurnalist îl acuză pe galeristul care l-a dus pe Ion B. la Paris şi la Londra că ar profita sută la sută de pe urma lui. Şi că din cauza asta Ion B. s-a întors la ghenă. Omul cu galeria dă explicaţii din care înţelegem că nu-i deloc aşa.

Nu-l cunosc pe nea Ion. Nu-i cunosc pe cei care l-au promovat şi nici pe cei care se ceartă cu cei care l-au promovat. N-am văzut „decît“ documentarul HBO. I-am văzut lucrările. Şi am citit polemicile asupra subiectului. Iar personajul Ion Bîrlădeanu m-a uimit, şi nu. Colajele lui din anii ’70 încoace au cucerit admiraţia unor tineri artişti, care le-au urcat în simeze. Reportăjelele care s-au făcut prin televiziunile occidentale sînt pline de clişee şi de o admiraţie simplistă pentru un personaj văzut ca un mare disident. De genul: „Bîrlădeanu a omorît regimul totalitar cu nişte foarfece“. Sau: „Arta lui are nevoie doar de hîrtie şi lipici (aici e o pauză semnificativă în lectura naratorului) cu doar un strop de ironie, cîteva lacrimi şi tot atîtea zîmbete“. Oribil. Dacă din colajele lui lipsea Ceauşescu, nu cred că lumea occidentală s-ar fi mulţumit doar cu Sebastian Papaiani care se uită la domnişoara colată care se unge cu Nivea. Ipocrizia e mare. Superficialitatea şi mai şi. Povestea are însă toate ingredientele unui success story.

Ion Bîrlădeanu e plin de hachiţe. A avut o relaţie dificilă şi nerezolvată cu familia, mai ales cu tatăl. Secvenţa din documentarul HBO, în care ajunge în satul natal din Vaslui, nu e o regăsire, iar omul pare că ar fi vrut să fie în oricare altă parte, şi numai acolo nu. Reîntîlnirea cu fraţii e chinuită şi pare lipsită de emoţie adevărată. Unul dintre fraţi p