Un comentator de curse automobilistice, altfel un franţuzit cu o vorbire cultivată şi informat în domeniu, avea obiceiul să-l dubleze pe "foarte" când evidenţia ceva. Pista era foarte, foarte udă, publicul era foarte, foarte curios să ştie câştigătorul, atmosfera era foarte, foarte încinsă, clasamentul era foarte, foarte corect.
Lăsând deoparte faptul că şi un singur foarte întrebuinţat excesiv şi pentru orice supăra rău la auz, fixul său lingvistic avea toate datele unui comportament uşor clinic. Nu ştiu dacă nu cumva un ascultător, excedat ca şi mine de mulţimea superlativelor, nu l-a obligat să renunţe la foarte, foarte, sau s-a făcut bine fără un tratament anume, de la sine, dar astăzi avizatul comentator sportiv nu numai că nu mai zice tot timpul foarte, foarte, dar îl evită chiar şi pe foarte.
Acolo unde un foarte s-ar potrivi foarte, foarte bine, omul are o ezitare, ca şi cum i s-a extirpat un cuvânt-cheie, iar altul în loc încă nu i s-a protezat.
N-o să ştim niciodată cauzele pentru care un cuvânt sau o expresie fac o vreme carieră, devin vedete, întocmai unor femei preţioase care nu-s nici mai frumoase, nici mai isteţe ca altele. Un patron din fotbal spune de o sută de ori într-un dialog "Mă-nţelegi?!" Mai mult afirmă, decât întreabă. Îşi răsuceşte imperativ şi o mână, când zice "Mă-nţelegi?!", astfel ca interlocutorul să fie obligat să se dea niţel înapoi şi să-l aprobe. Mecanica momentului e foarte interesantă.
Foarte, foarte interesantă. Dovadă că şi alţii au început să-şi răsucească o mână pe sub nasul tovarăşilor de dialog, să se asigure zicând tot timpul "Mă-nţelegi?!" că sunt înţeleşi. Nu se ajunge la pandemie, însă cele mai multe din aceste formule parazitare se iau de la ins la grupuri sociale. În unele medii, cum ar fi bunăoară în lumea mică a criticii de film, înmulţirea unor cuvinte şi expresii la mo
