Ca orice român care a călătorit şi a mers în Balcani, am fost desigur uimiţi de o serie de feluri de mâncare pe care le-am recunoscut ca fiindu-ne familiare, cu mici diferenţe care ţin de condimente şi de unele ingrediente. Dar ca tehnici de preparare şi, deseori, ca denumiri, am regăsit multe preparate. Şi atunci sigur că ne-am simţit mult mai bine acolo unde ingredientele ne-au fost familiare, fie că vorbim de musaca, fie că vorbim de ciorbă, fie că vorbim de baclava sau plăcinte.
E un conglomerat gastronomic balcanic, despre care l-am rugat să ne vorbească pe dl Ioan Blejan, cercetător la Muzeul Naţional al Ţăranului Român, aşezând bucătăria românească în acest context regional.
"Dacă în Occident există multe documente medievale şi moderne, cărţi întregi de bucate, s-a scris destul de puţin în trecut despre bucătăria Balcanilor. Citind o seamă de călători străini în Balcani, putem să facem o anumită paralelă între bucătăria de la sud de Dunăre şi cea de la nord de Dunăre, de exemplu. Bineînţeles, a existat un fond mai vechi balcanic, peste care s-a altoit influenţa turcească, pentru că Imperiul Otoman a reprezentat un caz special.
La 1600 Turcia avea probabil cea mai modernă gastronomie din Europa şi spun acest lucru prin prisma faptului că această bucătărie reuşise o sinteză extraordinară între bucătăria iraniană, bucătăria arabă, pentru că bucătăria turcească datorează extrem de multe bucătăriei iraniene, de la care a preluat o serie de reţete, grefate, în Balcani, pe specificul bizantin şi grecesc anterior".
Imperiul Otoman a creat o sinteză a bucătăriei popoarelor pe care le-a cucerit. În centru a stat, fără îndoială, bucătăria imperială de la Constantinopol care a început apoi să fie preluată de către vârfurile aristocraţiei turcice. "Cazul României a fost oarecum special", spune Ioan Blejan, "pent
