Capitolul al treilea: Un sat prea îndepărtat
Şapte zile şi şapte nopţi merseră fără să-şi spună unul altuia aproape nimic. Câine refuzase cu încăpăţânare să le mai spună ceva despre Cele Douăsprezece Mici Bestii Roz şi era limpede că regreta că le-a zis şi atât. Oarecum supăraţi, caii tăceau la rândul lor, mărginindu-se la replicile impuse de drum: "Aici trebuie să sărim", "Uite ce floare uriaşă", "Ce-o fi animalul ăla? " şi altele asemenea. În a opta zi zăriră un fum. Un fum subţire, care ieşea dintr-un munte, mai exact din gura unei peşteri. Se apropiară cu prudenţă. Făcură doi paşi în interiorul peşterii şi li se înfăţişă privirilor un fel de cameră: o măsuţă, un pătuţ, un scăunel, un dulăpaş, un covor micuţ şi un cuptoraş pe care fierbea o fiertură, dacă putem spune aşa. Nu se zărea nimeni, până când într-un ungher mai întunecat zburătăci ceva colorat şi se auzi o voce hârâită:
- Ei, ei, ce faceţi, ce faceţi!?
Îşi încontrară privirile şi zăriră o frumuseţe de papagal.
- Cum te cheamă?, întrebă Câine.
- Ei, ei, Coco, Coco!
- Cam banal, comentă Blackie, deşi nu mai văzuse niciodată astfel de pasăre, necum să-i ştie numele.
- Ei, ei, da' pe voi?
Cei trei musafiri se prezentară politicos, apoi întrebară ce se află acolo.
- Ei, ei, aici e casa Piticului Vasile!, spuse papagalul.
- Piticul Vasile?
- Da, da, Piticul Vasile.
- Şi ce face el aici?
- Ce face, ce face? Mănâncă, bea şi doarme, ridică Coco din micii săi umeri.
- Dar de ce aici?
- Of, of, e o poveste lungă!
- Avem timp, spuse Pegas, aşezându-se mai comod pe cele patru picioare.
Atunci Coco le povesti. Piticul Vasile se născuse într-un sat din apropiere, în care trăiau o mulţime de - aţi ghicit - pitici. Copilăria, adolescenţa şi prima tinereţe şi le trăise normal, dar, o dată ajuns la maturitate, intrase în conflic