Mulţi oameni în vîrstă de pînă în 40 de ani trăiesc încă dilema dacă să plece din ţară sau să rămînă. Cei care pleacă aleg o viaţă în care ştiu că nu vor ajunge neapărat prea departe, dar mizează pe un trai decent asigurat, cu toate necesităţile curente garantate. O existenţă care, după o perioadă de adaptare mai complicată, are toate şansele să devină clară, previzibilă, programată pînă la amănunt: casă, maşină, lucru la randament maxim, supermarket, hrană verificată, somn, ceva spectacole, week-end-uri plăcute, concedii anuale în lume, sărbători petrecute eventual în România, taxe stabile, asigurări de toate felurile. Cineva plecat în Canada descria sistemul ca pe un tunel drept, în care ieşirea (luminiţa de la capăt) se vede de la început şi este atinsă odată cu ieşirea la pensie. Din toate astea, românul rămas în ţară nu are prea multe. Nimic nu e asigurat, serviciul poate fi la fel de instabil ca în Occident (cu diferenţa că odată pierdut, nu e prea uşor de găsit un altul), hrana nu-i chiar la fel, la supermarket trebuie să-şi limiteze poftele, somnul poate fi la fel, dar nu în acelaşi deplin confort, spectacole pentru cei puţini cărora le mai arde de aşa ceva, week-end-uri mai mult la televizor din lipsă de bani, concedii doar la cîţiva ani,

din acelaşi motiv al banilor...Toate sînt sub nivelul celor din Occident. Motive pentru a rămîne sînt prietenii, rudele, limba, locurile de care omul se simte legat. Dar mai e ceva. Într-o societate aşezată, occidentală, nu se pot sări etapele decît în cazuri cu totul excepţionale. Programul vieţii e, aşa cum spuneam, previzibil şi fără şanse de evaziune. Fără posibilităţi de îmbogăţire rapidă sau de mărire. Pe cînd în România încă se mai poate. Vecinul a făcut avere peste noapte, cumătrul a devenit celebru şi apare la televizor, un coleg a intrat în politică, deşi la şcoală avea note mai mici... Poţi cîştiga l