În vara indiană care a fost debutul toamnei din acest an, un bărbat care putea să aibă şi patruzeci, dar şi şaizeci de ani a tras să moară zile bune în holul de la intrare al blocului unde locuia. A coborît cu liftul de la etajul VI, purtînd cocîrjat sub braţ un pled şi-o pernă. A întins pătura care-şi trăise glorios carourile maro şi verzi prin anii ’80 – anii tinereţii lui de muncitor cu buclele negre ondulate pieptănate frumos cu apă peste cap – sub cutiile de corespondenţă ale colocatarilor. Perna de un gri nesănătos, aidoma cu tenu-i de fumător înrăit, a sprijinit-o de perete. El s-a lungit apoi uşurel, jumătate culcat, jumătate sprijinit, şi şi-a hîrîit printre buzele pale, întredeschise, cancerul care-i ronţăia conştiincios ambii plămîni.

Unii copii din bloc s-au speriat cînd l-au văzut prima dată culcat sub cutiile de scrisori. Unii dintre vecini şi vecine s-au oprit să schimbe cîteva vorbe. „Ţi-e rău, nea Titi? Las’ că aici e mai mult aer decît acolo sus, la mata.“ Aşa şi era, vipia neobişnuită de început de toamnă pîrjolea tot: apartamentul micuţ, neizolat, bucătăria care mustea de mirosul tuturor tocanelor, pe nevasta lui nea Titi, pe fata lui divorţată şi pe nepoata lui, o fetiţă costelivă, negricioasă, ca un mic păianjen pururea flămînd. Nevasta lui nea Titi mai cobora cu cîte un ceai, căci de mîncare nu mai putea fi vorba. Cana fără mîner, cu un snop de albăstrele pe laturile dantelate, stătea pe jumătate plină lîngă muribund, vizitată de muştele mici, de culoarea antracitului, insecte nervoase, din sud. Alţii, vizitatori ocazionali, treceau pe lîngă el plini de uimire, dînd din cap a neîncredere şi ţistuind printre dinţi.

Nea Titi ieşise să moară la aer, aşa cum probabil făcuseră tatăl sau bunicul lui, la el, în satul plin de corcoduşi strîmbi din cîmpia la fel de aridă ca Bucureştiul ăsta însetat de ploaie.

DE ACELASI AUTOR O Co