Cei care cred că, la universitate, luna iunie e pentru profesori un fel de vacanţă mascată se lasă amăgiţi de aparenţe (atunci cînd nu sînt cuprinşi de un sentiment de - omenească - invidie): perioada este, dimpotrivă, una extrem de solicitantă deoarece sesiunea de examen a devenit, în ultimii ani, o foarte dură probă de rezistenţă. Dificultatea e, mai întîi, de ordin cantitativ: ai de corectat la un examen măcar o sută - o sută douăzeci de lucrări scrise dar nu puţine sînt situaţiile cînd numărul lor urcă spre trei - patru sute. Asta poate să însemne, per total, cîteva mii de pagini, nu o dată greu lizibile, fie că literele se înghesuie una în alta, fie că o apucă pe traiectorii fanteziste; de regulă, scrisul acoperă întreaga suprafaţă a foii de hîrtie, a dispărut spaţiul alb de pe margine unde ar trebui să treci corecturile sau să faci observaţii. Textul se prezintă compact, are un fel de masivitate plată, fără contururi. Cantitatea, evident, operează în detrimentul calităţii. Proporţia studenţilor buni a rămas cam aceeaşi, dar una e să găseşti zece lucrări de notă mare din patruzeci şi alte zece din o sută douăzeci. Urmează categoria mediocrilor, care "au învăţat" şi pun pe hîrtie cam tot ce ştiu, indiferent dacă are sau nu legătură cu subiectul şi - în fine - categoria (tot mai numeroasă) a studenţilor ce dovedesc o precaritate extremă a gîndirii şi a cunoştinţelor. Severitatea nu ajută la mare lucru, iar ideea că în primii doi ani de studiu s-ar face o selecţie este nefondată. Sistemul actual permite (şi încurajează) un şir lung de re-re-examinări, de la un punct încolo studentul plăteşte favoarea sesiunii de ratrapaj, banii intră în bugetul facultăţii (iar facultăţile filologice, se ştie, sînt "nerentabile"), în cele din urmă sînt toate şansele ca profesorul să cedeze, învins de lehamite şi de uzură. Alegerea subiectelor este şi ea o chestiune delicată.