Mult mai incert - şi mai delicat - pare să fi rămas statutul său în România, unde, din varii motive, n-a fost reintegrat decât superficial după 1990. Ca tentativă îndrăzneaţă de recuperare a episodului Zoia Ceauşescu şi a jocului periculos cu intimitatea puterii după Tezele din iulie 1971, Supleantul e o carte ambiţioasă, dar şi una profund schizoidă, purtând în ea întreaga ambiguitate a identităţii autorului. E, mai întâi, un roman aprčs-coup al generaţiei destinderii (dar şi a Decretului de interzicere a avorturilor ), în care necesara poveste de dragoste se îmbină cu aventura politică pe calapodul unui autobiografism ce oscilează între autenticitate şi romanţare: inclusiv numele protagoniştilor sunt, de regulă, date în clar. În paranteză fie spus, nu-mi dau seama dacă un asemenea volum intră sau nu sub incidenţa interdicţiei de publicare obţinute în instanţă de Valentin Ceauşescu
Cât despre Petru Popescu, supleantul organizaţiei de tineret a scriitorilor nu ascunde nimic din compromisurile politice comise din dragoste de viaţă. Pe de altă parte, romanţarea şi discreţia - firească în condiţiile în care protagonista nu mai trăieşte - fac din relaţia celor doi o carte puţin creditabilă documentar: împlinirea erotică a cuplului Zoia-Petru, de pildă, survine, după oprelişti perfect verosimile, abia la final, într-un cadru exotic şi în circumstanţe absolut neverosimile. Reconstituirea contextului politico-economic al României păcătuieşte uneori prin anacronism (penuria de alimente sau datoria externă ţin de o perioadă ulterioară anului 1973), iar fuga supleantului spre lumea liberă prin Brazilia nu corespunde realităţii istorice. Căci, după vizita din America de Sud când tânărul scriitor însoţise, la propunerea Zoiei, delegaţia prezidenţială în calitate de corespondent de presă , Petru Popescu revine totuşi în România, unde continuă să publice
