Nadia a părut încurcată de atenţia oferită şi a ţinut, cu ochii în lacrimi, un discurs emoţionant

E multă forfotă în holul hotelului Radisson. Se discută despre politică, sport şi, aproape la câteva minute, este scos un telefon din care vreun nepot zâmbeşte frumos invitaţilor galei ProSport. Foşti colegi se revăd după ani buni în care doar tehnologia le-a stat la dispoziţie pentru a nu-i uita: „Hehe, poza de pe Facebook nu-ţi arăta o burtă atât de mare”, glumesc între ei doi olimpici la canotaj. Vreme de o secundă se face linişte. Privirile se mută în partea dreaptă, de unde Nadia Comăneci paşeşte sigură pe ea, zâmbitoare. Ca un făcut, şi muzica se opreşte pentru cea dintâi gimnastă care, acum 36 de ani, a bucurat o Românie întreagă cu a ei notă de 10. Nadia a acceptat invitaţia ProSport cu foarte mult entuziasm. Pe scenă, strângând la piept trofeul primit, afişează o atitudine modestă: „Nu ştiu ce am făcut să câştig asta. Nu credeam că după atât de mult timp lumea mă va mai lua în considerare pentru astfel de evenimente”. Vorbeşte şi strânge şi mai tare trofeul la piept.

„Nu eram pregătită pentru 10!”

Pe fundal curg imaginile cu o Nadia mică, fericită şi purtată pe braţe de către antrenorul său. Le priveşte cu interes şi pare a se întoarce în timp. Femeia de astăzi nu uită nici măcar o secundă a momentului în care pe tabelă i-a fost afişată nota de 1: „În gimnastică, pe atunci, nota 1 nu era una tocmai mare”, se amuză aceasta pe scenă, privind din când în când căre Ilie Năstase şi Ion Ţiriac, oameni alături de care a crescut în sportul românesc şi care îi savurează fiecare cuvânt. La fel fac şi restul invitaţilor. În timp ce Nadia se întoarce în timp, privirile celorlalţi rămân fixate pe scenă, acolo unde o femeie care nu pare să îşi arate vreodată vârsta rememorează momentul perfect: „Nu eram pregătită nici eu, nici antren