Vreo două ore, în noaptea alegerilor, la Antena 3, am sperat că toată criza asta e o şmecherie a celor care s-au pus să scape lumea de republicani şi de armatele, nici măcar învingătoare, ale americanilor. Am stat cu ochii pe burse, care creşteau şi creşteau, până când, în minutele fatale, în care McCain se vedea înfrânt, am înregistrat şi primul zvâcnet în jos.

S-a întâmplat undeva în Japonia, că bursele în America erau închise la acea oră, după o zi foarte bună. Am încercat să ignor problema: cine ştie cine s-a trezit cu faţa la cearşaf, şi pe el scria că Toyota nu mai vinde chiar aşa de bine, după GM şi Ford, care nici nu mai vor să folosească cuvântul "vânzări". Am trecut cu vederea şi m-am dus la culcare, după emisia veselă şi plină de speranţă (chiar şi pentru români, deşi ştim foarte bine că n-avem nici o legătură cu dl Obama…).

Când m-am trezit, în prima zi a preşedintelui nou ales, bursele din America erau pe jos şi căutau un dolar pierdut de un trader (sugestie amară de pe TheOnion.com). Deci, n-a fost de la Obama.

A doua cădere a bursei, după cea din octombrie, nu mai e bazată pe panică. E bazată pe efectele panicii din octombrie, care a dus la concedieri şi la o reţinere generală a lumii (inclusiv a românilor) de a mai cumpăra ceva. E o spirală vicioasă: bursa cade, companiile reduc cheltuielile, piaţa încetineşte, bursa înregistrează frânarea şi iar cade, şi tot aşa. Suntem deja la al doilea ciclu de acest gen şi chiar şi gestul Băncii Angliei de a reduce dobânda cu un punct şi jumătate a fost luat de piaţă drept ceea ce era: un semn de spaimă. Bursa a scăzut în ziua aceea, cu tot cu reducerea care ar fi trebuit să mai pompeze ceva bani mai ieftini în economie.

Deci, dacă această criză nu este accentuată de alegeri, dacă nu e de la Obama, atunci nu ne mai rămâne decât un singur alt mare vinovat: no