Cezar PAUL-BADESCU
Luminita, mon amour
Editura Polirom, Colectia „Ego.Proza“, Iasi, 2006, 232 p.
Profetiile lui Baudrillard sint un panaceu perfect: ne curata de deziluzii intr-o epoca dominata de epistema „simularii“, apasind cu un aer cinic (indispensabil) tocmai centrii nervosi ai ideologiei de proliferare a acestor simulacre din care e facuta existenta noastra. in acest context, in care copiile verosimile (seriale) au inlocuit exemplarele unicat (fara ca raportul intre original si copie/simulacru sa mai suscite vreun interes), fictiunile ipseitatii au explodat pe piata literara, intii pe cea franceza – epuizata de epurarile telqueliste si de climatul dens ideologizat care contamina vizibil textul –, apoi, treptat, si ailleurs. La noi, tipul acesta de literatura, aflata pe aceeasi unda cu fanioanele telerealitatii (Baudrillard vorbea de „retinerea sub arest la domiciliu in fata propriilor ecrane TV“), care au atita succes (=rating=vinzari), se vind, cu o campanie publicitara desteapta pe post de arma secreta, ca piinea calda. Va amintiti, probabil, de lansarea cu surle si trimbite a primilor sapte titluri din colectia „Ego.Proza“ (de fapt, autori, simulacrul trebuie sa creeze iluzia vietii!). A fost exemplara lectie de PR pe care lumea culturala romaneasca o astepta de mult si dovada ca promovarea, aici ca peste tot, e jumatate din vandabilitate. O deziluzionare si aceasta, in fond.
Cum stim, istoria se repeta. Cezar Paul-Badescu este un caz interesant de self-promoter pe care multi dintre scriitorii actuali preocupati de incasari si de glorie (efemera, oricum, ne spune Ecleziastul) ar trebui sa-l ia drept model.
Un roman bine scris altfel, profesionist, Luminita, mon amour reuseste in citeva luni performanta de a repune, in termeni updatati, desigur, o problema pe care o credeam defintiv ingropata: aceea a distinctiei (
