Am auzit, recent, două remarci făcute de persoane dragi şi am rămas fără reacţie. Pe de o parte, mi s-a spus: Îţi cer scuze pentru momentele acelea în care ştiu că nu fac bine ceea ce fac, şi totuşi sunt nevoit. Mă gândesc la tine şi parcă trec mai uşor peste tot... Pe de altă parte, mi s-a spus: Întotdeauna când sunt pe punctul de a greşi, mă gândesc la tine şi, chiar dacă greşesc, ştiu că am un punct de reper...

Nu sunt eu demn de niciuna din remarci. Probabil că nici nu trebuia să le aud; însă, ascultându-le, îmi dau seama de cel puţin două concluzii: în primul caz – şi ni se întâmplă tuturor în viaţă – suntem nevoiţi, constrânşi, forţaţi să facem ceea ce nu vrem, dar nu avem de ales – şi acest lucru e trist, mai ales în contextul secolului şi al timpului pe care le trăim. Şi nu e corect să depindem de alţii, în ciuda voinţei noastre, să fim sclavii – sau proprietarii – celorlalţi, care să ne creioneze traseul vieţii. Nu e corect ca oamenii mici să decidă în detrimentul nostru. Îmi aduc aminte de sfârşitul unei rugăciuni pe care mi-o spunea bunica: şi mă fereşte, Doamne, de omul cu zilele în mână!

Nu am înţeles mult timp această sintagmă şi, întrebând-o, mi-a răspuns că e cazul oamenilor care ne fac rău, sau care chiar decid în mod negativ asupra zilelor noastre. Şi mă doare să am parte de astfel de oameni, sau să ştiu că astfel de oameni decid şi limitează liberul arbitru al oamenilor frumoşi din jurul meu. În al doilea caz, liberul arbitru este de partea noastră, dar tentaţia sau plăcerea de moment sunt mai puternice decât preceptele morale sau etica pe care o cunoaştem, dar ne place să o încălcăm. Nici aici nu e corect ca, ştiind limitele, să le încălcăm, având conştiinţa faptului că iertarea va fi, întotdeauna, acolo.

Cred că linia de mijloc trebuie să fie acolo unde noi înşine decidem asupra faptelor noastre, fără să