Suntem ca într-o lungă poveste dramatică cu luare de ostatici. Numai că nu e vorba de unul sau câţiva ostatici ci de milioane. Iar ostaticii nu se află în ghearele unei bande de răufăcători ci într-ale crizei. Cum se gestionează o asemenea situaţie? Criza economică globală a fost ca un cutremur urmat de tsumani căci întâi a fost şocul prăbuşirilor financiare urmat de valul căderilor economice când datoriile acumulate pe uriaşe hârtii - minciună (instrumente financiare fără niciun temei economic) au explodat. Între veşti economice proaste şi răspunsuri politice greşite sau neconvingătoare se aşează teama, apoi chiar panica. Înaintea "săptămânii năucitoare” de pe bursele internaţionale care tocmai zicem că s-a încheiat, oficiali ai Băncii Centrale Europene (BCE) îşi numeau propriile politici ca fiind "ambiguitate constructivă”. Un oximoron cam ciudat. Ambiguitatea şi lipsa de ţintă într-o vreme dominată de lipsă de încredere şi dezorientare e distructivă şi nicicum constructivă. Suntem ostaticii unei crize dar cred că nu e vorba mai întâi de cea economică ci de criza de încredere. Când oamenii simt că vine ce e mai rău politicienii cu autoritate sunt chemaţi să-i calmeze. Paradoxal sau nu aceasta este şi calea de ai convinge pe investitori, aflaţi tot mai mult într-o stare de derută. E vorba de a preciza politicile, cât se poate de amănunţit şi pe înţelesul tuturor, cu care să fie repornită economia şi asigurată autoritatea cu care acestea să fie conduse la bun sfârşit. Când omul nu ştie ce să mai facă singurul lucru ce-i rămâne de făcut e să încerce să afle pentru că fiecare vrem să ştim dacă ceea ce facem are sens să facem. Lucrul e la fel de valabil şi în domeniul guvernării. Recâştigarea încrederii într-o situaţie atât de tensionată şi încă deosebit de periculoasă pare să fie unica variantă de ieşire din criza economică. Acum rezultatul contează mai mult decât jocu