Paul Dicu a reprezentat România la ediţia din acest an a „Maratonului Nisipurilor“, cea mai dură cursă din lume. După 243 de kilometri prin deşert a trecut linia de sosire ajungând la întâlnirea cu el însuşi. Aceasta este istoria unui om care s-a luptat cu toţi demonii din pivniţele sufletului său. E o istorie personală, dar care s-ar putea, totuşi, să ne folosească.

În ziua aceea, chiar atunci, Bucureştiul înflorise, fără premeditare, o primăvară. Damele, mai ales cele mic-burgheze, celebrau, cum se şi cuvine, anotimpul cel nou, în jupe curajoase şi zâmbete exersate. Trotuarul, surprinzător de cast, suporta şi tocurile cui, şi balerinii. Dincolo de stradă şi de primăvară, dincolo de uşile batante, trecând printre cărţi, ca prin rai, într-un colţ de ceainărie, trei prieteni aşteaptă un reporter abulic, ajuns, prematur, la un început de blazare. Reporterul acela eram eu.

Deşi nu l-am văzut niciodată, nu îmi e greu să îl recunosc pe Paul Dicu. Felul în care îl privesc prietenii săi, desigur un cuplu, cu dragoste şi, mai mult, cu respect, felul în care el îşi poartă aura, după ce şi-a purtat crucea prin deşert, totul vorbeşte despre liniştea de după o furtună care reaşază sufletele în ordinea cea dintâi. Paul Dicu a trecut acea linie de sosire la care noi, ceilalţi, abia îndrăznim să sperăm: s-a luptat cu el însuşi şi a învins; îşi merită, aşadar, şi durerea, şi fericirea.

În dreapta sa odihneşte, cum se odihnesc, uneori, coroanele regilor singuri, o cască. Nu vă lăsaţi înşelaţi. Paul Dicu este şi motociclist, dar nu are nevoie de niciun motor pentru a fi un erou postmodern pentru citadinii care au obosit să cocheteze cu deznădejdea. Paul Dicu este el însuşi un motor pentru cei norocoşi. Este, desigur, exemplul care te poate ridica din monotonie, arătân-

du-ţi că sunt încă drumuri care ajung undeva.

Paul Dicu a alergat peste