Stres şi nefericire: acestea sunt stările pe care le constat cel mai des în jurul meu. Motivele sunt evidente: scăderea galopantă a nivelului de trai, moartea speranţei, dezamăgirea (încă nemărturisită) faţă de cei care promiteau a fi epitomul cinstei şi stăpânii „soluţiilor”, dar care nu sunt în stare decât să accentueze haosul. Sursa: EVZ

Nu ne mai suportăm unii pe alţii, nu ne mai interesează decât să-l vedem pe „celălalt” căzând în groapă. Nu mă exclud din marea familie a celor veşnic iritaţi. Mai grav, constat că nu mă pot abţine să nu-i abordez, caustic, pe amicii mei fanatici care, în ultimii ani, s-au pus, cu arme, bagaje şi spume la gură în serviciul USL. „Ei, acum sunteţi fericiţi? Ţara merge mai bine?” În loc să ignor mizeria din jur, îmi risipesc energia încercând să înţeleg mecanismele diabolice ce ne-au determinat să ne îmbrâncim, scuipăm, zgâriem, detestăm în felul acesta. Nu cred că ne-am schimbat peste noapte şi că am suferit modificări dramatice de personalitate. Nu ne-am dezvăluit adevărata natură atâta vreme cât exista un adversar comun: iliescianismul şi neo-comunismul lui.

Când situaţia politică s-a aplatizat, iar în privinţa marilor valori (democraţie, libertate) n-au mai existat controverse, abia atunci au ieşit la suprafaţă uriaşele diferenţe dintre noi. Abia atunci s-a văzut că unii înţeleg să-şi pună energia în slujba binelui public, iar alţii nu se gândesc decât la propriul burdihan. Dacă urmările n-ar fi atât de dramatice, lucrurile ar putea fi privite cu filozofică îngăduinţă. Dar ele ne-au însingurat şi înrăit într- atât, încât nu mai e posibilă reconcilierea. Din acest punct de vedere, cei care m-au atacat ani de zile (pe mine şi cei patru-cinci prieteni adevăraţi pe care-i am) şi-au atins scopul: am devenit la fel de intolerant ca ei. N-am să mai retrăiesc vreodată bucuria revederii, după o noapte petrecută în tren, cu cei p