În sfârşit, în a doua zi a Festivalului „Les Films de Cannes a Bucarest“, am izbutit să văd filmul laureat cu Marele Premiu la Cannes în acest an, „Inside Llewyn Davis“. Deconectant, dacă vrei să-l parcurgi în această lectură, filmul fraţilor Ethan şi Joel Coen e o adorabilă întoarcere în timp, la Greenwich Village, la boema newyorkeză, la muzica folk şi la deriva anilor '60.
Ca admirator de cursă lungă a operei celor doi fraţi, m-am bucurat să revăd aici trade mark-uri ale lor, de la excepţionalele partituri episodice scrise pentru John Goodman până la secvenţe delirant de comice puse pe muzică (în „Hey Brother Where Are Thou“, George Clooney e pus să cânte pe ritmuri country, aici Justin Timberlake o dă pe folk, pare o secvenţă desprinsă din Saturday Night Live).
În această odisee în care eroul nu merge nicăieri (aşa zice Ethan Coen, şi nu poţi să-l contrazici, fiindcă e filmul său, deşi drumurile New York-Chicago şi retur din această producţie pot fi în sine nişte izbutite road movies comprimate), e însă un personaj secundar, care se plimbă de la eroul principal până la figuranţii din platou: ţigara. În lumina obscură a Lămpii cu gaz, barul în care cântă Llewyn Davis la începutul şi la sfârşitul filmului, rotocoalele de fum şi modul în care mesenii scutură ţigara se transformă în omagii ale atmosferei de odinioară. Fumatul devine, astfel, element de recuzită fără de care boema nu era boemă. Interesant, din postura de figurantă, în mâinile mesenilor sau chiar ale lui Llewyn, ţigara capătă rol principal în gura unui personaj la fel de minuţios şi, cum să zic, artizanal creat ca să acompanieze personajul jucat de Goodman: Johnny Five. Johnny ăsta e şofer, taciturn, poet (!!!) şi sfârşeşte prin a fi săltat de un copoi căruia îi spune, pentru a ne completa nouă, spectatorilor, părerea pe care ne-o făcusem despre el: „nu mi-e frică de închisorile voastre!“.
