La inceputul anului 2002 am asistat, la Kabul, la prima conferinta de presa a Crucii Rosii in care venerabila organizatie cauta sa-si justifice atitudinea de neutralitate si neamestec in chestiunea prizonierilor talibani – sau etichetati ca atare – care tocmai incepusera sa fie expediati, cu avioane speciale, in afara Afganistanului. Crucea Rosie isi trimisese la Kabul experta in chestiunile de drept international, care se straduise sa le explice jurnalistilor prezenti in capitala Afganistanului ca, dat fiindca persoanele pe care fortele americane le trimiteau spre destinatii necunoscute, incatusate, cu cagule si adormite cu sedative, nu erau "prizonieri de razboi", ci "combatanti ilegali", nu se putea face nimic pentru acestea. Daca ar fi fost prizonieri de razboi – argumenta dumneaei – Crucea Rosie ar fi putut cere sa-i viziteze, dar asa... fiind combatanti ilegali... Cu toate acestea, de pe atunci paruse straniu ca se face o asemenea distinctie. Afganistanul talibanilor fusese un stat recunoscut de Washington si pe al carui teritoriu mari trusturi energetice americane planuisera sa construiasca o conducta prin care sa fie adus gazul din Turkmenistan spre Pakistan. Armata lor, compusa din trupe de tarani care purtau turbane si sandale de plastic, nu putea fi considerata altfel decat armata unui stat cu care Washingtonul facea afaceri. Din aceasta perspectiva, armata talibanilor era la fel de legala ca si armata Arabiei Saudite. Iata insa ca, dupa rasturnarea talibanilor, cei care cu putin timp inainte fusesera considerati niste potentiali parteneri de afaceri devenisera deodata "combatanti ilegali". O intorsatura semantica prin care o intreaga categorie de oameni si-a pierdut

brusc drepturile elementare, printre care cel de a beneficia de un proces si de asistenta unui avocat. Acest subterfugiu semantic mai avea un rol: acela de a usura constiinta tarilor car