Motto: „Nu vă supăraţi, ce se vinde aici?“ „Cărţi.“ „Daţi mai puţine, să prindem şi noi!“ (Dialog la coadă, 1988)

Zăbovim, o dată în plus, asupra uneia dintre cărţile memorabile ale lui Gabriel Liiceanu: „Despre ură" (Editura Humanitas, 2007). Filosoful sapă adânc la rădăcinile pline de ură ale unui sistem încărcat, la rândul său, de ură: comunismul.

În 1848, în „Manifestul Partidului Comunist", Karl Marx şi Friedrich Engels dădeau frâu liber urii care le măcina sufletele. Ei proiectau o revoluţie proletară, care - observă Liiceanu - „avea «să smulgă» burgheziei «pas cu pas întregul capital», printr-o «încălcare despotică a dreptului de proprietate»". Autorul conchide: „Pe scena istoriei îşi făceau astfel apariţia «groparii» burgheziei. Manifestul se încheie cu o retorică a inducerii spaimei: «Să tremure clasele dominante în faţa unei Revoluţii Comuniste!»".

Dar cine era Karl Marx? Un neamţ plin de frustrări, care „a debutat la 23 de ani cu două poezii intitulate «Cântece sălbatice», poeme apocaliptice în care se împleteau ura, violenţa, setea de distrugere şi stranii pacturi cu diavolul. În numele unui «Dumnezeu rece», proferează «blesteme enorme la adresa omenirii»".

În descrierea lui Paul Johnson - citat de Liiceanu -, „Marx şi-a trăit viaţa într-o atmosferă de extremă violenţă verbală, explodând periodic în scandaluri violente şi uneori în atacuri fizice". Gabriel Liiceanu finalizează portretul sinistrului ideolog al comunismului: „Nu suporta să fie contrazis, iar când discuţiile cu el degenerau în certuri teribile, ferestrele se închideau pentru ca ţipetele să nu ajungă în stradă. Portretele rămase de la contemporani coincid. A fost descris ca «inadmisibil de murdar», cu o privire fioroasă şi având ca replică recurentă «te voi anihila».

A proferat violenţa («când ne va veni rândul, nu ne vom deghiza terorismul») şi a acceptat asasina