Caragiale a înţeles de tânăr că ziarul are două feţe, ca orice obiect al progresului, ca dinamita, de pildă. Dacă faţa bună e importantă, taie drumuri noi, ajută la aerisirea locurilor cu aer stătut, te apără şi dezvăluie minciuna, cea rea, la rândul ei, e departe de a fi neglijabilă. Ce „scrie la gazetă” devine pentru un timp mai adevărat decât adevărul.

Personajele cărţii Lumea ca ziar sunt Presa şi Caragiale. Între cei doi eroi ia naştere o poveste pe care jurnaliştii timpului, mari iubitori de adjective, ar fi numit-o, poate, palpitantă.

La sfârşitul unui drum prin ziarele apărute între 1873 şi 1911, cât a durat experienţa de gazetar a lui Caragiale, ilustrat cu sute de fotografii inedite, se naşte o teorie nouă, surprinzător de simplă, cu privire la arta lui poetică.

S-a împlinit un secol de când un tânăr student medicinist venit să studieze la Viena şi membru al „României June” a avut norocul să-l cunoască, la una din întâlnirile literare ale societăţii, pe I.L. Caragiale. La 21-22 de ani, studentul avea toată viaţa înainte, iar Caragiale, la aproape 60, o avea pe toată în urma lui. Între Caragiale şi studenţii români din Viena existaseră, de mai înainte, relaţii epistolare. De pildă, pentru că fusese ales membru onorific în societatea lor, prozatorul mulţumeşte cu o politeţe fără cusur, prin câteva rânduri (nedatate) scrise după stabilirea la Berlin:

„Prea stimate domnule Preşedinte şi prea stimaţi Domni Membri ai «României June»,

Găsesc printre hârtiile mele o adresă a DV. prin care mi se face cunoscută înalta onoare ce mi-a acordat-o Societatea DV., numindu-mă membru al ei. Mă’ndoiesc că vă voiu fi răspuns la acea adresă, deoarece pe atunci eram foarte turburat de neplăcute afaceri familiale. Dacă v’am răspuns chiar atunci la vreme, nu strică să vă mai mulţumesc o dată pentru cât de graţioşi v-aţi ar