Sunt uimit de numărul celor care cred că ţara e prostită cu televizorul, şi nu cu legi, instituţii sau funcţionari corupţi.
În 1993, regretata Jeana Gheorghiu m-a invitat la o emisiune despre „Caritas“, celebrul joc piramidal. Agitat, filolog şi mai neîncrezător din fire, mi-am pus problema matematic, pe calculator şi am imprimat rezultatul. Îmi ieşea că, dacă se pornea cu 1.000 de oameni care depuneau, modest, o sută de lei (la valoarea din acea vreme), după maximum zece paşi, suma de bani necesară pentru a continua jocul ar fi depăşit cu mult bugetul României: 1.677.721.600.000 de lei. Nu pusesem botul, nu-mi trăsesem, ipocrit şi peste rând, partea leului. Vedeam, zi de zi, tot soiul de îmbogăţiţi, exemple vii că minunea cu sfântul Stoica ot Cluj funcţionează. Dar sistemul atinsese masa critică şi dădea semne de slăbiciune. Se căutau cu disperare fraieri noi care să-i plătească pe fraierii la termen. Plecau zeci de trenuri suplimentare din Jalea Viului către El Dorado, încărcate cu exploratori lacomi, nerăbdători să-şi golească buzunarele.
M-am prezentat la emisiune înarmat până-n dinţi. Am zis şi că numărul celor care trebuiau să joace până-n turul opt ar fi fost egal cu populaţia Europei. Îşi închipuie cineva că argumentele mele au avut trecere? Ei aş! Ţin minte şi acum o telespectatoare îngrozită că, dacă jocul s-ar putea opri, ea nu şi-ar lua banii. „Ce te bagi, nemernicule, în sărăcia noastră?“ Atunci am înţeles: marea complicitate colectivă pândea următorul client de jupuit. Apărusem eu, să stric plăcerea la domnii. Da' cine eram eu?
La asta m-am gândit când am văzut articolul apărut deunăzi, în „Adevărul“. M-am întristat. Dacă înjurăturile telespectatoarei de odinioară mă lasă rece, iar aberaţiile fanatice ale contemporanilor mă amuză, o părere proastă a unui coleg mă mâhneşte. Ce m-ar îndreptăţi să demonstrez ceva, dacă finanţişti, economi