O cititoare a fost rugată de Vlad, fiul ei, să retrăiască amintirile ce o leagă de muzica celor de la Pink Floyd. Povestea ei a ajuns la noi: „Dragă Vlad, m-ai întrebat de ce nu ţi-am spus niciodată că am făcut munci la Jegălia (n.r. - Călăraşi) şi că acolo am descoperit Pink Floyd şi «The Wall». Păi, probabil rămăsese într-un sertar în spate de tot amintirea aceasta.”
Acum aproape 30 de ani nu mi-aş fi imaginat că vei vrea să îţi spun poveşti din tinereţe. Amintirile sunt capricioase, ori poate doar memoria mea are toane: unele imagini îmi sunt clare în minte, alte prea estompate.
Eliminăm destul de uşor lucrurile care nu ne-au plăcut în existenţă, mai ales dacă nu sunt foarte triste. Pentru o provincială venită în Bucureşti la studii, care rezona la ABBA cu tot sufletul, experienţe ca Deep Purple sau Pink Floyd, ca să nu mai spun de AC/DC, sunt mai greu de asimilat. Dacă mă uit în urmă, le-aş compara cu un meniu elaborat de un chef şi servit unuia învăţat cu mâncare comună: recunoşti că este ceva deosebit, dar nu-l savurezi de prima dată. Eu pot aprecia ceva doar după încercări repetate.
Primea mea întâlnire cu „The Wall” care m-a marcat a fost o audiţie privată, la unchiul care avea şansa să meargă în străinătate, ascultând la căşti un „walkman” - mai ţii minte ce e aia, tu, utilizator fervent de laptop şi iPhone? - jucăria vărului meu, care avea norocul să fie fiul unchiului.
Această experienţă a mea a rămas de neuitat. Marcel încă nu devenise dragostea cea mare, aşa că nu era în preajma mea. Am trăit singură această experienţă, care s-a repetat în fiecare duminică, deoarece mătuşa - suflet generos - îmi dădea ocazia o dată pe săptămână să schimb pârjoalele cu varză călită de la cantină pe supa cu găluşti şi şniţel cu piure de cartofi (ce scriam mai devreme de mâncarea obişnuită?). Extra-desert după desert - „The Wall