● Nunta mută (România, 2008), de Horaţiu Mălăele.
Primul film realizat de Horaţiu Mălăele, Nunta mută, spune povestea distrugerii satului românesc de către comunişti. Nu încearcă s-o spună realist, ci ca pe un basm. Concepţia lui Mălăele şi a co-scenaristului său, Adrian Lustig, e superb servită de scenograful Mihnea Mihăilescu (Filantropica, Orient Express), care, din decorurile de orăşel american sudist rămase de la filmarea lui Cold Mountain, a reuşit să conjure ideea platonică de sat românesc, şi de directorul de imagine Vivi Drăgan Vasile, care a făcut ca soarele să se gudure pe lîngă camera lui ca un căţel pe lîngă stăpîn şi ca prezenţa umană să pară a fi principala sursă de lumină şi căldură. Problema e concepţia în sine: realism magic la mîna a paişpea, de un kitsch pe care nimic nu-l poate mîntui. Cu ce să încep? În satul lui Mălăele trăieşte un fel de inventator (Şerban Pavlu), care vine la nunta din titlu îmbrăcat în alb şi cu o pereche de aripi în spinare. La final, acest înger aleargă în direcţia bisericii în timp ce comuniştii trag în el. Şi kitschul ăsta încă nu-i nimic pe lîngă kitschul secvenţelor cu pitici. Oh, da, cu pitici. Căci în satul lui Mălăele trăieşte şi un piticuţ. Şi la un moment dat (ţine-mă, Doamne, să-mi pot încheia raportul fără să-mi iau cîmpii) vine circul. Şi piticuţul nostru se îndrăgosteşte de o piticuţă cu nas roşu de clovn. Şi piticuţa îl duce în rulota cu oglinzi. Şi, în faţa unei oglinzi care-i alungeşte, piticuţa constată că, într-adevăr, "oamenii mari au motive să fie trişti", deci e "mai bine de noi, că rămînem toată viaţa copii". "Atunci de ce vor copiii să devină oameni mari?" - întreabă piticuţul. "De proşti" - răspunde ea. Ba prost e gustul cineaştilor care se folosesc de pitici în felul ăsta: mai întîi le exploatează "ciudăţenia" (pentru că, nu-i aşa?, orice film în care apar devine instantaneu mai "oniric"
