O scenă de povestit de la lansarea (ce cuvînt nepotrivit) a două cărţi. Un eveniment la încheierea căruia, lucru rar, regele Mihai a acordat autografe pe una din cărţi, o monografie a sa, scrisă de Ivor Porter, un fost agent britanic, paraşutat în România într-o operaţiune specială, în 1943, pentru a crea o legătură între Aliaţi şi Iuliu Maniu (în calitatea sa de reprezentant al opoziţiei). O operaţiune nereuşită, în care Ivor Porter şi camarazii săi au fost prinşi rapid de jandarmi şi ţinuţi prizonieri pînă la data de 23 august 1944, zi în a cărei seară Ivor Porter l-a cunoscut chiar pe rege. A fost impresionat aşa de mult încît a scris o carte despre viaţa regelui, pe care a publicat-o şaizeci de ani mai tîrziu.

Celălalt volum lansat simultan, în prezenţa membrilor Casei Regale, este de fapt ultimul din seria memoriilor reginei Maria, intitulate Povestea vieţii mele. Volum special şi prin faptul că a fost ţinut secret de autoare şi descoperit abia recent de cercetătoarea Diana Mandache, care aflase cu ani în urmă despre existenţa manuscrisului. O altă poveste interesantă.

Dar, aşa cum ziceam, şi despre lansare ar fi ceva de spus. Lumea, anunţată că poate obţine semnătura regelui, s-a aşezat civilizat la rînd. Prezenţa sa impunea o asemenea atitudine sobră, deşi instinctul oamenilor ar fi fost probabil să se înghesuie sau să se bage în faţă. La rînd, fiecare îşi avea propriile probleme. Cuvenita reverenţă s-a dovedit pentru mulţi un gest complicat şi care, din lipsă de exerciţiu, le ieşea cu totul stîngaci. Unii au preferat să nici nu încerce. O doamnă întreba dacă n-are cineva un pix în plus. Credea că va trebui să-i ofere regelui instrumentul cu care să semneze. Evident însă, acesta semna cu stiloul său. Se uita la fiecare din cei care-i treceau prin faţă, preţ de o secundă, nici mai mult nici mai puţin, cu o privire binevoitoare şi atentă. Îşi co