Alexandru DOBRESCU Timpul nu se atinsese parca de el. Inalt de ziceai ca nu se mai termina, ramasese tot subtire ca o pastaie. Doar brazdele de pe obraji si de pe frunte aratau mai adanci decat acum patruzeci de ani, cand il intalnisem intaia data. La inceputul anului al doilea de facultate, ne pomeniseram cu acest nou coleg, transferat de la Bucuresti - explica el cui voia sa asculte- din motive familiale. Ne impresionase din prima clipa prin altitudinea mult peste medie a trupului, dotat cu membre nesfarsite, din pricina careia il botezaseram Cocostarcul. De obicei, vecinatatea unei persoane croite dupa masuri uriesesti iti da, fara sa vrei, o stare de inconfort, fie si numai pentru ca a purta o discutie cu ea inseamna sa te uiti neaparat in sus. Ei bine, in cazul Cocostarcului, aceasta neplacuta senzatie nu exista. Daca nu avea unde sa se aseze, instituind astfel raporturi de la egal la egal, isi adapta trupul, numai el stia cum, la inaltimea interlocutorilor. In preajma marunteilor, devenea ca prin farmec mic de stat, iar alaturi de cei mai rasariti curbura sirei spinarii i se destindea pana sa ajunga la nivelul lor. Multa vreme nu am incetat sa ma minunez de metamorfozele fizice ale colegului nostru, pe care eram inclinat sa le trec in seama unei politeti exagerate. Abia mai tarziu, aveam sa realizez ca nici el nu se simtea tocmai bine in propria piele, straduindu-se sa "corecteze" ce se putea corecta prin variatia arcuirii coloanei vertebrale. Mai ales vecinatatea dascalilor liliputani producea efecte spectaculoase, din semnul de mirare cu care putea fi asemuit Cocostarcul ramanand doar un prea de timpuriu garbov semn de intrebare.
Altminteri, filiformul nostru coleg era prin definitie un taciturn, preferand comunicarii verbale exprimarea prin semne. Reactia lui obisnuita era incuviintarea din cap a spuselor celorlalti si numai arareori rostirea c
