Grandoarea spectacolului prilejuit de „Jubileul de Diamant” al încoronării Reginei Elisabeta a II-a a Marii Britanii a readus în atenţie un detaliu, un... „ingredient” uitat. Uitat în primul rând pentru că, în Anglia, dată fiind logeviva domnie a Elisabetei, el nu a mai fost folosit de 60 de ani. Uitat apoi pentru că nu sunt mulţi cei care cunosc „reţeta” lui secretă şi arareori se mai gândeşte cineva la acesta ca la ceva care face parte, de mii de ani, din existenţa firească a unei monarhii. În plus, omenirea mai are atât de puţini regi şi împăraţi şi-atât de puţini prinţi moştenitori, care să aibă cândva nevoie de acest sacru „ulei al Ungerii”!

Mult-mediatizatul eveniment al monarhiei britanice ne-a reamintit că regii sunt regi prin voinţă divină ­ „unşi ai Domnului” şi „unşi domnitori” ­, iar această „ungere” are loc şi la propriu, în momentul încoronării, fiind parte a unui ritual.

Dar cine „fabrică” uleiul sacru? După ce reţetă? Ce anume îi dă sacralitate? Ei bine, am aflat, zilele acestea, că reţeta uleiului sfânt al ungerii unui rege a fost dictată lui Moise chiar de către Dumnezeu şi se află în paginile Vechiului Testament. De la Moise încoace, toţi regii lumii au fost unşi cu uleiul pregătit după reţeta pe care o găseşti în capitolul 30 din Exodul. Am deschis şi eu cartea sfântă, am foiletat-o şi, ajungând la capitolul cu pricina, am găsit într-adevăr reţeta (semn că bunul Dumnezeu nu a lăsat la voia întâmplării o chestiune care este foarte importantă, cum este cea a celor care sunt meniţi să conducă destinele popoarelor).

„Reţeta secetă” se află, deci, la îndemâna oricui. Se află şi nu prea... căci iată ce i-a dictat Dumnezeu lui Moise: „Să iei din cele mai bune mirodenii: cinci sute sicli de smirnă aleasă; jumătate din aceasta, adică două sute cincizeci sicli de scorţişoară mirositoare; două sute cincizeci sicli trestie mirositoare; cin