„Alice“ continuă nefericitul trend al producţiilor care impun 3 D-ul unui univers care ar arăta OK şi fără. Din păcate, Tim Burton e convins că, dacă meştereşte nişte superbe tablouri şi le adaugă o poleială întunecată, e suficient ca toate aces-tea să treacă drept o reinterpretare de geniu.

Tim Burton părea născut ca să aducă pe marele ecran proza năucitoare, plină de înţelesuri ascunse, a lui Lewis Carroll. Imaginarul scriitorului se asorta la fix cu inventivitatea feerico-gotică a regizorului. Iar primele semne păreau încurajatoare - fotografiile din film apărute acum câteva luni arătau senzaţional: Johnny Depp ca pălărierul nebun, Helena Bonham Carter ca o diformă Regină roşie...

Însă exista şi un presentiment neliniştitor generat de faptul că Burton lucra, din nou, cu aceiaşi oameni şi că paleta sa vizuală părea neschimbată. Unii spuneau că toată afacerea miroase a stătut, a frică de aventurare pe noi teritorii. Intuiţiiile funeste se adeveresc - singurul teritoriu nou „cucerit" de Burton e cel al 3 D-ului. Până la „Avatar", n-am fost deloc fanul acestei tehnologii; dar, în filmul lui Cameron, tridimensionalitatea a părut organică, şi nu doar un truc menit să-ţi ia ochii.

Univers fascinant nesusţinut de poveste

„Alice" continuă, din păcate, nefericitul trend al producţiilor care impun forţat 3 D-ul unui univers care ar arăta OK şi fără. Şi mai deprimantă e convingerea lui Burton că, dacă meştereşti nişte superbe tablouri vivante şi le adaugi o poleială întunecată, „subversivă", e suficient ca toate acestea să treacă drept o reinterpretare de geniu, fără să mai ai nevoie şi de o poveste. La nivelul de „stil peste substanţă", comparaţiile cu „Avatar" vor fi destule.

Însă, în mamutul SF, povestea, chiar dacă naivă, te absorbea şi împingea intriga înainte. La Burton, ea practic nu există; nimic nu duce nicăieri. E pur şi simplu un pretex