Chiar daca el n-a fost norocos, noi am avut norocul de a trai in vremea unui scriitor in ale carui pagini pulseaza, tragic-sublima, aventura unui Don Quijote din Est. Asa se numea una din cartile lui Octavian Paler, una din acele carti ce, prin anii '80, dispareau instantaneu din librarii, se vindeau la suprapret, se imprumutau intre amici, se devorau, pur si simplu, de catre cititori din toate mediile, in speranta ca acolo, in paginile cartii, sint spuse, fie si aluziv, adevarurile pe care ei nu puteau sa le spuna. Viata pe un peron, o alta carte a lui Paler (aparuta in 1981) pusese in garda Puterea prin disecarea necrutatoare a totalitarismelor de tot felul. Eram atunci sub vraja romanului sud-american (Cortazar, Sabato, Marquez), iar aparitia unor scrieri similare la noi (Preda, Ivasiuc, Buzura, Breban, Toiu) parea un miracol, mai ales ca, in cele mai multe cazuri, cunosteam, ca redactor de revista, "lungul drum al cartii catre cititori", furcile caudine prin care trebuia sa treaca, "tratativele" ce se purtau (ajungind uneori, vai, pina la Cabinetul 1). Se spunea atunci, se spune, mai ales acum, ca aceste carti, acesti autori apareau "cu voie de la stapinire". Ceea ce este partial adevarat: notorietatea autorilor, spaima de publicitatea negativa ce li s-ar fi putut face autoritatilor, indeosebi la "Europa libera", in caz ca ar fi blocat aparitia, le determinau, dupa penibile tracasari, "sa inchida ochii". Ciudata era "soarta" literara a acestor romane, mai apoi. Daca (re)cititi cronicile de intimpinare sau de evaluare ce apareau in presa centrala, nu veti afla nicicum adevarul despre o astfel de carte: criticii se-nvirteau in jurul cozii, parabola (miza autorului, in fond) nu era decodata, sagetilor sau aluziilor nu li se arata tinta.
Si asta intrucit (se zicea) "ceea ce se poate spune intr-o carte nu se poate la revista": criticii ajunsesera la un limbaj mai