„Nu vleau să plec! Nu vleau acasă! Să mă încalţe mami şi cu tati!” Domnişorul se tăvăleşte pe jos, muşcă o mână de educatoare, aruncă ghetuţele unde vede cu ochii. Şoferul îmbrăcat la patru ace, care a venit să-l ia cu jeep-ul, formează un număr şi explică situaţia: „...nu, nu vrea să urce în maşină... am încercat în toate felurile, dar zice că merge doar cu dumneavoastră... şi doamna educatoare a încercat... bine, vă aşteptăm...”
Educatoarea cronometrează cu o precizie de ceas elveţian: 42 de minute, atât au avut de aşteptat până să sosească domnul Tată. Tot cu un jeep. E înalt, viguros, impunător. Inspiră forţă şi respiră autoritate. Nimic întâmplător: domnul Tată e director general al propriei firme, cu afaceri de milioane şi câştiguri pe măsură. Cuvintele lui preferate sunt lege şi ordine. Are reputaţia unui om corect, dar sever: niciun angajat nu îndrăzneşte să calce strâmb în faţa lui.
Domnul Tată îşi mângâie odorul. Îi şterge lacrimile de pe obraz, gest care se dovedeşte imprudent, căci în clipa următoare se aude pleosc! Domnişorul nu-şi poate ierta tatăl pentru că a întârziat atâta. Şi pentru că l-a trimis „pe plostu’ de Malsel” – şoferul Marcel – să-l ia de la grădiniţă.
Domnul Tată îi pune în piciorul drept ghetuţa corespunzătoare. Când să rezolve şi cu stângul, poc!, ghetuţa zboară prin aer, pe deasupra capului părintesc. Domnişorul îşi strigă din nou nemulţumirea: „Una tu, una mami! Să vină mamiiiii!”
Dacă-i ordin, cu plăcere. Să vină mami! Domnul Tată apelează un număr din agendă şi, ca un adevărat director general, încearcă să rezolve problema cu doamna Mamă: „... crede-mă, am încercat, dar nu vrea... trebuie să-l încalţi tu la stângul... ştiu, ştiu că se iese greu din Pipera... crezi că te mai chemam pe tine dacă reuşeam?... hai, vino, că altfel nu se poate... pa, scumpi, te aştept...”
@N_