Prietenia este întâi şi întâi certitudine, ceea ce o deosebeşte de iubire. Fraza unei mari prozatoare, dar şi a unei femei subtile, probabil des înşelată, o femeie-bărbat. Am numit-o pe Marguerite Yourcenar...
În prefaţa la Alexis sau Tratatul despre zădărnicia unei lupte, autoarea vorbeşte de... L’acoustique du livre, traduc restrictiv prin Acustica unei cărţi ca să evit cacofonia. Carte care, la fel ca şi Coryndon a lui Andre Gide, scandaloasă şi ea în epocă, pune problema homosexualităţi şi a luptei inutile contra unei înclinări naturale socotită de mulţi veritabilă.
Nu asta mă interesează însă pe mine acum... Pe mine mă interesează starea unei scrieri asupra căreia vrei să revii cu gândul de a o perfecţiona, eventual, de a o aduce la zi... Romanciera franceză constată că micul ei roman epistolar nu numai că nu şi-a schimbat „acustica”, dar aceasta se dovedeşte a fi la fel ca altădată, după cum, într-o sală de concert, executându-se aceleaşi fantezii beethoveniene, ele răsună în spaţiul fizic al sălii precum odinioară. Bagajul meu critic se îmbogăţi, astfel, cu o expresie nouă în limba curentă. Pentru că una e să zici rezonanţa unei idei, şi alta acustica aceleiaşi idei. Ceea ce se aplică în definitiv şi unor articole, chiar şi când ele sunt, cum sunt azi destule, vulgare. Şi unde acustica, socială, are o arie de răspândire şi mai largă.
A propos de vulgarizare... Marguerite Yourcenar mai vorbeşte în prefaţa cărţii sale şi de obscenitate... Am mai scris despre acest lucru într-un ziar, şi revin „cu o altă acustică”, bine înţeles, într-o revistă cum e R. L.
Obscenitatea, metodă literară, care a avut întotdeauna adepţii săi – scrie autoarea – este o tehnică de şoc de îngăduit dacă e vorba să forţezi un public cuminte ori blazat să privească în faţă ceea ce el nu vrea să vadă, sau ceea ce, prin puterea obişnuinţei, nici nu
