Actorul Mircea Diaconu dă tărie cuvintelor simple. Vorbeşte deschis despre sport şi caracterizează abrupt lumea fotbalului românesc
Mircea Diaconu e directorul teatrului Nottara. Are 59 de ani, dar viteza cu care se mişcă e a unui adolescent de 20 de ani. "Nu stăm mult, că am o grămadă de treabă!". E şi senator PNL de Argeş şi-i place să spună mereu: "Sînt senator pe două capitale ale Ţării Româneşti: Cîmpulung Muscel şi Curtea de Argeş". Discuţia începe brusc, după ce ne aşezăm pe două fotolii din loja Sălii Mari de la Nottara.
- Domnule Diaconu, ce sportiv român v-a dat dumneavoastră cu adevărat senzaţia că merită respectat?
- Oooo, sînt o mulţime! Eu, de exemplu, m-am simţit întotdeauna dator să ţin la ei. Să fie clar, eu, unul, asemăn arta noastră cu spectacolul sportiv.
- Dar care dintre fotbalişti v-a fermecat?
- Vă spun imediat. Să ştiţi că sportul şi teatrul înseamnă contact interuman. Înseamnă relaţia crudă dintre oameni. Aşa trebuie judecat sportul.
- Fotbalistul preferat?
- Dobrin! Omul ăsta m-a marcat. De ce? În primul rînd pentru că a fost un sportiv de geniu. Apoi, nimeni n-a remarcat asta, pentru că s-a împăcat elegant şi modest cu neşansa de a se fi născut cu 20 de ani mai devreme. Imaginaţi-vă să fi fost Dobrin fotbalist în zilele noastre! Doar gîndiţi-vă la asta.
"Sportul e o formă de educaţie superioară"
- Alt personaj din sport?
- O să vă surprindă, Gabriel Moiceanu. E un fost campion la ciclism. E din zona mea, de la Cîmpulung Muscel.
- Ce putea să vă impresioneze la el?
- Tocmai asta e! Să vedeţi ce! Verile le petrec la Vlădeşti de Muscel, locul naşterii mele.
- Apropo, sînteţi născut în ajunul Crăciunului.
- Da, sînt născut pe murmur de colinde. Cum vă spuneam. Fiul meu obişnuia să se urce pe bicicletă şi să treacă împre
