Criza globală, de care nu aveam cum să scăpăm, ne-a împins să adunăm nevoi cu duiumul. Multe sunt urgente. Necazul e că nu avem cum să întindem atât de mult plapuma economiei, încât să acopere toate aceste nevoi. Plus cheltuielile pe care le-ar antrena satisfacerea lor.
Avem prea multe neînpliniri. Am tras cât am putut de mult de deficitul extern. Totuşi, bunăstarea societăţii nu a putut fi ruptă de resursele existente efectiv în ţară. Acum însă o schimbare de concepţie nu mai poate întârzia. Viaţa în vreme de criză presupune pentru economia românească noi exigenţe calitative, noi constrângeri. Plus obligaţia de a ne dezbăra de multe dintre relele noastre deprinderi.
După ce, timp de mulţi ani, am epuizat o bună parte din resurse într-o încercare disperată de a trăi mai presus de puterile noastre, ne-am trezit în 2009 că preţul consumului fără reforme este extrem de greu de plătit. Banii sunt mai puţini şi mai scumpi. Iar oferta internă de mărfuri, în condiţiile în care serviciile, industria şi agricultura sunt mult rămase în urmă, continuă să fie devansată de cererea de consum. Mai mult, din cauza vechilor reflexe, de care ne rupem greu, sectorul privat trăieşte sub nenumărate ameninţări. Economia nu produce încă bani care să fie investiţi în acţiuni de anvergură.
Dar calculele nu se opresc aici. În joc mai e şi PIB-ul. Ne-am obişnuit să spunem, repetând de ani buni o metaforă, că populaţia nu mănâncă PIB. În fond, un neadevăr. Căci populaţia mănâncă PIB. Consumă, de fapt, din valoarea adăugată produsă an de an. Şi în creştere neîntreruptă de nouă ani.
Într-adevăr, nu mănâncă oţel, automobile, strunguri ori şosele, dar mănâncă pâine, carne, lapte şi multe alimente din componenta anuală a PIB-ului. Dar şi strungurile, şi şoselele au un rol major. Valoarea adăugată îmbunătăţeşte standardul de viaţă. Adevărul