Relaţiile dintre filozofi, dintre scriitori, dintre artişti, cei trăind în aceeaşi vreme, contemporani sau aproape contemporani - relaţii complicate, dificile; în genere ei se suportă greu unii pe ceilalţi, când nu se ignoră. Rareori un caz de loialitate, de obiectivitate, cu apropieri şi distanţări firesc motivate. Paul Ricoeur, aşadar, optzeci şi cinci de ani în vara trecută, despre filozofii secolului său.

Întrebare privindu-l pe Heidegger, întrebare urmată de o exclamaţie, de o mirare dezolată - "Heidegger v-a marcat opera, inutil de insistat. Dar cum se poate ca un filozof să se devoteze politic, aşa cum el a făcut-o, aducând o cauţiune pentru Hitler? Ce mărturie de neputinţă din partea filozofiei!"

Filozoful francez vine cu un răspuns bine cumpănit, cum îi este felul, despuiat de orice pasionalitate şi - cred eu - poate pentru prima oară atât de convingător în abordarea dificilului, iritantului caz :

"Cultura, precât ştiu eu, nu ne asigură contra barbariei. }ară de foarte înaltă civilizaţie, Germania, care a căzut jos de tot pe scara infamiei, ne oferă un alt exemplu. Aşa stând lucrurile, nu l-am învinovăţit niciodată ca filozof (s. n.) pe Heidegger. Numai că filozofia sa, neproducând nici morală nici politică, s-a constituit în el într-o epocă de îndoială intelectuală ce s-a manifestat prin incapacitatea sa de a continua Fiinţă şi timp, un soi de vid speculativ pe care a crezut că l-ar putea umple cu figura celui pe care-l considera a fi un mare bărbat al istoriei - şi tocmai în acest interval, în această perioadă de mare fragilitate (s. n.), el s-a lăsat prins de naţional-socialism. Dar să fie limpede, Fiinţă şi timp nu e în niciun fel o carte nazistă. E vorba de o lucrare - şi aici e toată diferenţa - care nu protejează împotriva nazismului."

Distincţie luminos de clară - o carte care nu favorizează răul, desigur, dar nici n