Nu ştiu dumneavoastră ce-aţi făcut, însă eu am salvat bucăţica mea de Asie săptămîna trecută. Mi-a fost aproape peste puteri: a trebuit să mă uit la o emisiune lungă cît drumul pe jos de la aeroport pînă la plaja din Phuket. N-are a face: am îndurat, ştiind că o fac pentru o cauză bună. Sau măcar la modă. Am vorbit apoi la telefon cu soţia, fără subiect (dar cu ceva predicate, cum spunea un fost şef...), fericit că din factura la mobil e ajutat învăţămîntul. Am mers la masă la fast-food şi-am lăsat şi acolo ceva pentru copiii lipsiţi de părinţi, însă nu de hamburgeri. Am încercat să ajut şi o bătrînică să treacă strada, însă toate cele cu care am încercat m-au privit cu suspiciune: "Mai bine călcată de maşină decît prădată" era, probabil, socoteala fiecăreia. Oricum, săptămîna trecută am făcut doar fapte bune. Dacă aş fi murit, sigur aş fi ajuns în rai, trecînd prin faţa unui Sf. Petru perplex de un aşa exemplu, fără antecedente. Am supravieţuit însă - ratînd locul fruntaş în gazeta de perete a Cîmpiilor Elizee şi premiul întîi cu coroniţă de spini la Judecata de Apoi. Dar nu disper. Probabil că Cel de Sus are planuri filantropice şi mai mari cu mine. Nu ştiu dacă aţi observat, dar anul acesta se poartă albul. Albul imaculat al conştiinţei, al contului (golit complet în interesul orfanilor), albul blăniţei de la guler, al cărei fabricant garantează că în atelierele sale din Madagascar nu foloseşte munca copiilor sub 15 ani (copiii mai mici sînt şomeri ca urmare a deciziei, dar asta e o poveste tristă pe care n-aveţi chef s-o auziţi). Se poartă albul pîrtiei din Austria, dar numai după vizita de Crăciun la căminul de bolnavi în fază terminală. Se poartă albul discursurilor corporatiste, social responsabile, care nu vînd ţigări minorilor sau băutură celor exagerat de însetaţi de dimineaţă. Albul mirării tuturor colaboraţioniştilor (ataşez la dosar şi-o mea culpa