Se culege rachita, se taie, se curata, se sorteaza, iar apoi, fir cu fir, se ingradeste cu migala. In Schitu, mestesugul impletitului este de sute de ani ocupatia de baza a localnicilor. La tara se traieste in general din agricultura. La Schitu insa, oamenii impletesc cosuri ca sa aiba ce mânca. Nea Toma face târne de când se stie. Mai precis, de când s-a ridicat si el de-o schioapa intre nuielele adunate de taica-sau si bunicu-sau prin batatura. Cât a fost mic, s-a impiedicat printre ei, curios nevoie mare sa vada cum se potriveste dintr-o mâna de lemne un cos mai maricel, cât sa intre piticania cu totul. Si in ce fel nuielele, de culoarea pamântului la inceput, se faceau mese si scaune ca paiul de galbene, netede si frumoase. Azi putin, mâine mai mult, a intrebat, a tras cu ochiul si pâna sa faca baiatul zece ani, prima impletitura a fost gata! „Mi-aduc aminte, aveam vreo opt - noua ani când am terminat in câteva ore o farfurie. Nu era greu, dar pentru mine, care nu aveam antrenament, lucrul mergea incet. Cu timpul am invatat. Apoi, pe rând, i-am luat locul bunicului si lui taica-meu“, povesteste nea Stefan, alegând nuielele pe categorii. In Schitu - unul dintre satele mici ale Bralostitei - nici nu se mai stie azi numarul impletitorilor de rachita. Pentru ca au avut zavoiul in apropiere - unde planta creste in voie dintotdeauna - oamenii au invatat de demult sa se foloseasca de ea. Cosuri, scaune, mese, rogojini - erau lucruri necesare in casa, pentru care nu era nevoie sa tai lemn din padure sau sa cumperi de la magazin. Ci acasa, cu rabdare si pricepere, puteai sa ti le faci singur. Asa s-a gândit si Stefan: oricum lucra la CFR, dar ii mai trebuia ceva sa-si omoare timpul si sa fie util in casa, deopotriva. „Mie mi-a placut impletitul. Nu am facut-o neaparat de nevoie. E pur si simplu o pasiune. In lunile când nu am nuiele, nu-mi gasesc locul. Cum ma apuc, cum m