Polul nord magnetic, localizat pentru prima dată cu precizie de exploratorul britanic James Ross, în 1831, în Marele Nord Canadian, se află în continuă mişcare, uneori cu oscilaţii bruşte, fără a se cunoaşte exact motivele.
De-a lungul secolului al XIX-lea şi până în 1980, Polul nord magnetic se îndrepta cu o viteză destul de redusă, de 10 kilometri pe an, în direcţia Siberiei, dar viteza s-a accelerat ulterior, ajungând la 60 de kilometri pe an în anii '90, pentru a se stabiliza în cele din urmă, potrivit Mediafax.
Între 1831 şi 2007, Polul nord magnetic a parcurs aproape 2.000 de kilometri în direcţia nord-est.
Acest lucru se întâmplă deoarece câmpul magnetic terestru, care va fi măsurat cu ajutorul a trei sateliţi, în cadrul misiunii Swarm, este foarte variabil, atât în spaţiu, cât şi în timp. Acest câmp magnetic s-a inversat chiar de câteva ori de-a lungul istoriei, în medie o dată la 200.000 de ani, deşi într-un mod destul de imprevizibil.
În prezent, câmpul magnetic terestru este în plin proces de scădere - a pierdut aproximativ 6% din intensitate în ultimul secol -, dar rămâne foarte ridicat faţă de ceea ce se întâmplă înainte de o inversiune, fenomen care necesită mai multe mii de ani.
Spre deosebire de polii geografici, polii magnetici nord şi sud - punctele de pe suprafaţa Terrei în care acest câmp magnetic este vertical - nu sunt situaţi în poziţii diametral opuse ale globului terestru. Polul nord magnetic se află, de fapt, la o latitudine de peste 85 de grade (în raport cu nordul geografic), în timp ce Polul sud magnetic este situat doar la 65 de grade latitudine sudică, în apropierea bazei franceze Dumont d'Urville în Antarctica.
Deoarece polii geografici sunt ficşi, este, prin urmare, necesar să se corecteze direcţia indicată de o busolă care este îndreptată spre Polul nord magnetic al "declinaţiei", adică unghiu
