A fost "însetată" de cor. Chiar şi acum, după trei decenii, Veronica Bojescu respiră prin Madrigal.
Până în 1963 s-a agăţat cu furie de Ansamblul Tineretului, pentru a nu pierde legătura cu "vraja" muzicii. În 1963, când au fost invitaţi să construiască Madrigalul, terenul era foarte pregătit, erau nişte "bureţi" însetaţi de frumuseţe şi subjugaţi definitiv…
"Tinerii de la Madrigal… îmi aduc aminte că eu i-am pus băţul în mână lui Ionică, lui Ion Marin. Plecam în turneu şi îi spuneam: «Vezi ce faci până mă întorc!». Au fost momente extraordinare. Unul dintre ele a avut loc chiar anul trecut, şi aici vorbesc despre concertul de la Sibiu, moment preţios, în care tatăl şi fiul au cântat împreună. După concertul vocal-simfonic a fost o ieşire la restaurant, unde, evident, s-a şi cântat. Finalul petrecerii a fost că Ion a dirijat «Sârba», de Gheorghe Danga, adică a dirjit Madrigalul şi a oferit un spectacol extraordinar… a dat intrările fără greşeală, într-un ritm absolut fantastic", dezvăluie Veronica Bojescu.
PERFORMANŢĂ. Un alt concert memorabil, susţine artista, a avut loc la mijlocul anilor ’60. "Am cântat pe întuneric. În prima jumătate de concert ne îndreptam spre relaxare şi exact la mijlocul concertului s-a stins lumina. Evident că noi am continuat să cântăm… ne-a ieşit totul perfect, aplauze etc. Lumina continua să fie stinsă, iar oamenii cereau bis. Spre final abia s-a aprins lumina. Ne-am ţinut de mână toţi. Important nu este atât acest aspect anecdotic, ci nivelul crescut de performanţă. În afară de performanţa tehnică în sine, pentru că este foarte greu să o duci până la sfârşit, a existat unitatea... interpretativă, vocală. Era vorba de această trăire… o unitate psihică, de stare, de participare. Asta în cadrul repetiţiilor, nu mai spun de concerte", zâmbeşte Veronica Bojescu.
LONGEVITATE. Unicitatea grupul